După multe greutăți, în anul 1949, Sfânta Blandina a ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, la sfârșitul pedepsei. Pe 21 iunie 1949, după opt ani de întemnițare, a fost slobozită, însă nu i s-a permis să meargă acasă. Împreună cu alți osândiți, a fost dusă în mijlocul Siberiei, unde urma să aibă domiciliu forțat, fiind considerată „dușmancă a poporului” care nu putea fi lăsată liberă. Aici și-a început noua viață, ispășindu-și a doua pedeapsă fără să aibă vreo vină. După o lungă și istovitoare călătorie, mama ei, preoteasa Serafima, a izbutit să ajungă la ea.

„Au trecut aproape 5 ani de la venirea mamei. În zbuciumul robiei am avut și mângâierea și ajutorul ei. Dar inima ei bolnavă n-a rezistat și într-o zi în luna ianuarie, am observat că, umblând, ea se clătina. Am întrebat-o ce are și ea, biata, tăcând, mi-a arătat picioarele umflate din care curgea apă. M-am îngrozit! Mi-am dat seama că e ciroză. Doctor era numai la 50 de km. Am întrebat-o de când a început și mi-a spus că din decembrie; era cam o lună. Ea, femeie cultă, și-a dat seama că este sfârșitul ei și n-a vrut să-mi spună nimic. Eram disperată! Am culcat-o în pat și am rugat-o să stea liniștită. Ea plângea văzându-mă cât îmi este de greu singură, dar eu eram bucuroasă s-o văd vie, chiar dacă era în pat.

Pe 21 februarie 1955, îmi spune seara: „Te rog fă-mi baie astăzi, că mâine o să-ți fie mai greu!”. Am înțeles că simte că mâine va muri. I-am făcut baie și am pus-o în așternut curat. Toată noaptea s-a întors pe o parte și pe alta ținându-se de inimă

La ora 5 dimineața s-a liniștit, mi-a spus să-i dau icoana Maicii Domnului. După ce i-am dat-o, m-am așezat în genunchi. Plângeam și strigam: „Cui mă lași?”. Și ea m-a binecuvântat cu această icoană, spunând: „Te las cu Maica Domnului! Să nu-ți fie frică, nu ești singură! Când te vei întoarce în România, transmite binecuvântările mele iubiților mei copii”. A cerut apă, i-am dat o linguriță. A oftat greu, i-au curs lacrimi mari din ochi. Apoi a strâns ochii și gura tare și s-a stins. Eram complet pierdută!”[1]

Sfânta Blandina a păstrat această icoană a Maicii Domnului până la sfârșitul vieții, fiind moștenită ulterior de familia Stoleriu, în casa căreia a fost găzduită la Iași.