Acest lucru este dovedit și de însemnarea Agiosoritissa (Agion soros = sfânta raclă) aflată deasupra icoanei, care mai târziu a fost schimbată în Mahairiotissa.

Potrivit Tradiției, în perioada iconoclasmului (716-843, d. Hr.), un monah a adus în Cipru din Constantinopol icoana făcătoare de minuni, pentru a o salva de furia iconoclastă[1]. Acest monah s-a sălășluit împreună cu icoana într-o peșteră în locul în care se află astăzi mănăstirea. În această peșteră a și adormit cu pace. După adormirea cuviosului monah, icoana „s-a pierdut” până în secolul al XI-lea, când Preasfânta s-a descoperit în chip minunat unor sfinți monahi…

Sfinții Neofit, Ignatie, Procopie și Nil, ctitorii Mănăstirii Mahaira

De multe ori am caracterizat insula noastră (Cipru) privilegiată. Privilegiată și binecuvântată, dar și martirică. Da! Martirică, fiindcă nici un alt loc din lume, din câte știm, nu a cunoscut și nu a încercat atâtea nenorociri și catastrofe precum ea. Frumusețea ei, pe de o parte, și bunătățile pe care i le-a dăruit dragostea Creatorului, pe de altă parte, au devenit pricina pentru care diferite popoare, din cele mai vechi timpuri, au râvnit fericirea și bunăstarea ei și nu au încetat să încerce, prin atacuri continue, să o stăpânească. Pământul ei de multe ori a mustit de sângele fiilor ei. O perioadă cu totul înfricoșată și tragică a fost perioada atacurilor arabe. Pentru 300 de ani de la mijlocul secolului al VII-lea până la mijlocul secolului al X-lea, insula Cipru și locuitorii ei de origine greacă au suferit cumplit din pricina atacurilor acestui popor, arabii saracini. În acest interval de timp, insula Cipru a fost practic pustiită.

După biciul acestui popor, insula și-a regăsit liniștea cu lupta pe care și-a asumat-o împotriva saracinilor generalul Bizanțului și ulterior, împăratul lui, Nikiforos Focas. În anii care au urmat acestei perioade, mii de monahi care trăiau în Palestina și Egipt, în încercarea lor de a găsi un loc potrivit pentru liniște și rugăciune, au ales Ciprul. Și au venit aici cu sutele. Peșterile din zonele atunci nelocuite ale Ciprului s-au umplut de acești luptători ai virtuții. Mulți, mai ales pustnici, au devenit sfinți. De aici și supranumele insulei de „Sfânta Insulă” sau „Insula Sfinților”. Ne vom referi în mod special, în rândurile care urmează, la patru dintre ei care au venit atunci în Cipru și care au devenit temeiul și pricina construirii Mănăstirii Mahaira.

Aceștia erau Neofit, Ignatie, Procopie și Nil.

La început au sosit doar doi dintre ei (1145). Corabia care i-a adus i-a lăsat undeva pe țărmul Keryneiei[2]. De acolo, cei doi asceți au înaintat pe jos și nu după multe ore au ajuns la Mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se afla la poalele Pentadactilului. În această perioadă, mănăstirea se afla în mare înflorire. Cei doi călugări au rămas în această obște mult timp. Dorința lor, însă, de a trăi în propriul lor schit în pustie și la liniște, i-a făcut să aștepte puțin ca să le descopere un astfel de loc Domnul în slujba Căruia se aflau din vremea tinereții lor. Într-o seară, după rugăciune fierbinte, călugării au ieșit din chilia lor ca să se odihnească în aerul răcoros al muntelui. Pe când stăteau ei, la un moment dat, Neofit îi spune lui Ignatie: „Fratele meu, privește o străină lumină acolo sus în munții aceia îndepărtați. Această lumină a continuat să pâlpâie pentru câteva seri de-a rândul și să-i cheme aproape de ea. Într-o dimineață, s-au hotărât. După ce și-au luat rămas bun de la stareț și de la frați, mulțumind pentru găzduirea de multe zile și pentru dragostea lor, au pornit la drum.

Având drept călăuză steaua aceea pământească pe care o vedeau sus pe coastele șirului de munți, precum vechii Magi oarecând, pașii i-au călăuzit într-acolo, având dorința de a ajunge acolo și de a trăi acolo viață ascetică. Au trecut pe lângă Leukosia, au zăbovit puțin la Mănăstirea Sfântului Irakleidios și a Sfântului Mnason, și mergând fără oprire, au ajuns într-o zi în locul pe care li-l descoperise Dumnezeu. Un izvoraș cu apă repede și rece se afla mai jos de un pisc pe care ruguri de nepătruns îl acopereau și în mijlocul acestor ruguri se afla lumina, pe care au văzut-o luminând întreaga zi. S-au așezat lângă izvor, au mâncat puțină pâine uscată pe care o aveau cu ei, au băut și din apa care curgea înaintea lor, și, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru darul Lui, și-au scos foarfecele de tăiat pomi ca să curățească locul de rugii de mărăcini. Dar s-a auzit un glas care i-a oprit.

– Lăsați foarfecele și luați sabia care se află în fața voastră, cu aceasta vreau să tăiați ramurile și nu cu foarfecele, vreau să mă numesc Panaghia (Preasfânta) Mahairiotissa[3] și nu Panaghia Kladeutiriotissa[4].

Cine vorbise? Din sfânta icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era mai departe de sabie s-a auzit glasul. Cu lacrimi în ochi cei doi asceți, au îndepărtat rugii, au luat sabia și au curățat locul de care aveau nevoie, ca să intre în sfânta peșteră. De cum au intrat, au căzut în genunchi și s-au închinat sfintei icoane a Preasfintei, cu adâncă emoție și râuri de lacrimi și au strigat într-un glas : „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne să facem un loc mai potrivit pentru tine și noi să trăim lângă tine sub acoperământul și ocrotirea ta”.

Din aceeași clipă, cei doi asceți s-au apucat de treabă. Au curățit mica peșteră și au pus acolo icoana Preasfintei. Aceasta avea să fie biserica provizorie a Fecioarei celei izvorâtoare de har. Alături de sfânta peșteră au făcut o colibă pentru ei. Și au început nevoința lor. O nedumerire e firesc să se nască în mintea oricui ascultă această istorie. Cum de se afla această icoană în locul acela? Cine a pictat-o și cine a pus-o în această peșteră? O tradiție ne spune cum și această icoană este una dintre cele 70 pictate de Sfântul Luca. Icoana se afla în Constantinopol și se păstra în Biserica Preasfintei din Vlaherne. Tradiția despre venirea icoanei din Constantinopol este atestată de însemnarea icoanei Agiosoritissa, adică icoana care se găsea deasupra sfintei racle unde se afla Sfântul Acoperământ al Născătoarei de Dumnezeu care se păstra în Biserica Preasfintei din Vlaherne.

În perioada iconoclasmului (730-843), un monah evlavios, ca să păzească sfânta icoană a răpit-o, în mod vădit cu prețul vieții lui, și prin Asia Mică a adus-o în Cipru. Mergând din loc în loc, a ajuns în munții din Mahaira, a găsit peștera și a pus acolo comoara, sfânta icoană. În locul acesta a trăit și el ca pustnic până la moartea lui. De unde era iubitorul de Dumnezeu monahul acesta și care era numele său, nu știm. Ceea ce știm este că datorită curajului său s-a păstrat această sfântă și de minuni făcătoare icoană, care de atunci se numește Panaghia Mahairiotissa. Și dacă tot vorbim despre icoane, în această perioadă, potrivit Tradiției, au fost transportate pe binecuvântata noastră insulă și au fost păstrate alte trei icoane din seria celor 70. Pentru aceste icoane s-au construit pe insula noastră mănăstirile a Trooditissei, a Aracăi și a Megalou Agrou. Mai târziu s-a întemeiat și mănăstirea Hrusoroiatissei.

Evlavioșii monahi la care ne-am referit până acum, cu toate strădaniile lor, nu au reușit să zidească în locul acesta un locaș mai bun, o mică biserică să spunem, pentru icoana Preacuratei Maici a Domnului nostru. Moartea grabnică a lui Neofit a împiedicat de timpuriu realizarea visului cuvioșilor Părinți. Ignatie pentru o vreme a rămas singur. Totuși Acela Care Se îngrijește de toate și ține toate nu a întârziat să-Și arate ajutorul. „Nu vă voi lăsa pe voi să fiți ispitiți mai mult decât puteți”, spune Domnul fiecăruia dintre noi. Într-o dimineață a trimis aproape de nevoitorul virtuții, Ignatie, un bun tovarăș, pe bătrânul Procopie.

Cei doi pustnici aleși ai lui Dumnezeu, datorită sporirii lor în lupta cea bună a virtuții, foarte curând au atras în jurul lor pe unele suflete iubitoare de Dumnezeu și înțelepțite de Dumnezeu. Totuși greutățile de netrecut ale vieții ascetice, pe care le întâlneau în fiecare zi, i-au silit pe acești râvnitori lucrători ai vieții îngerești să ceară pentru lucrarea lor ajutor de la împărații împărătesei cetăților. Cu cheltuiala unor ciprioți evlavioși, au hotărât să facă o călătorie în marele oraș al lui Constantin (1160). Împărat atunci pe tronul Bizanțului era „iubitorul de Hristos și imitatorul lui Hristos și porfirogenetul Manuil Comnenul”.

Fără multe greutăți, cuvioșii părinți au reușit să-l întâlnească pe împărat și să-i facă cunoscut scopul vizitei lor.

– Ani îndelungați împărăției Tale, împărate, dorul de a trăi într-un loc pustiu și liniștit viața îngerească pe care am ales-o ne-a îndreptat pașii din Palestina în insula Cipru. Încercând aici să găsim un loc potrivit, precum voim, am văzut într-o seară de la mănăstirea care ne găzduia la poalele șirului de munți ai Pentadaktilului, în partea opusă șirului de munți din Troodou, o lumină puternică. Lumina aceasta o vedeam pâlpâind în fiecare seară în același loc ca și cum ne-ar fi chemat la ea. Am plecat îndată din mănăstirea unde locuiam și ne-am dus să vedem ce era acea lumină. Într-o peșteră, am găsit, când am ajuns, o icoană preafrumoasă a Maicii Domnului și o sabie alături. Măria-ta, în acest loc ne-am gândit să zidim mănăstirea noastră, să creăm acolo un far duhovnicesc care să sprijine și să întărească lumea îndurerată din jur în lupta ei pentru păzirea și răspândirea pretutindeni a Ortodoxiei noastre. O mănăstire în numele Celei pline de har va fi o întărire îndeajuns de mare pentru orice inimă care va dori să înfrunte biruitor greutățile vieții. Din păcate, însă, ne lipsesc mijloacele economice. Și pe acestea am venit să le cerem de la luminăția voastră, părintele pus de Dumnezeu poporului nostru.

Au spus și încă multe altele sfinții oameni ai lui Dumnezeu.

Cuvintele lor, le-a ascultat cu multă bunăvoință credinciosul împărat. Știa porfirogenetul Stăpân că acesta este un popor cu adâncă credință în Dumnezeu și mai știa împăratul ceea ce era bun și frumos pentru o viață fericită, creștinească și liniștită. Dar în același timp, îl știa pe acest popor și un aliat, cel mai bun aliat în înfruntarea vrăjmașului. Și mulți erau atunci dușmanii marii noastre Împărății. De aceea, la rugămintea celor doi smeriți călugări și a celor doi luminați lucrători ai viei creștinismului, s-a grăbit să răspundă cu următoarele patru danii:

1. În fiecare an să primească frații de la Casieria Împărătească cincizeci de tricefali.

2. Zona și locul pe care se afla schitul lor și terenurile dimprejur să fie proprietatea lor. Era un dar evlavios împărătesc pentru ei.

3. Mănăstirea pe care o vor zidi în locul acela să fie liberă, fără impozite.

4. Din poruncă împărătească s-a pus mănăstirii și o altă regulă. Arhiereul locului să nu aibă nici o autoritate asupra mănăstirii sau asupra monahilor care se nevoiesc înlăuntrul ei[5], să-și păstreze totuși dreptul ca cei ce se află în mănăstire să se ducă la el pentru chestiuni care țin de rânduiala bisericească. De asemenea, să aibă privilegiul de prohirisi de fiecare dată pe fiecare nou egumen pe care îl aleg frații, fără totuși ca el să cerceteze pe cel ales (Nil, Typikon, 8, 9, 17).

Cu sufletul mut de recunoștință față de Prea bunul Dumnezeu, dar și cu mulțumiri față de împăratul, pentru un răspuns atâta de nobil la rugămintea lor, s-au întors evlavioșii pustnici la sălașul lor sărăcăcios. Fără nici o amânare, atât ei, cât și frații care se aflau împreună cu dânșii s-au pus să ducă la împlinire sfânta lor lucrare. Cu multă atenție, asceții s-au îngrijit să construiască mai întâi biserica în cinstea Fecioarei celei izvorâtoare de har, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi câteva chilii pentru monahii noi care veniseră deja în obștea lor. Firește, acea primă biserică era mică de tot. Destul de satisfăcătoare totuși pentru scopul pentru care fusese zidită.

În mijlocul ei se înălța icoana făcătoare de minuni a Preasfintei și în fiecare zi credincioșii și lucrătorii cei afierosiți Domnului puteau să-și împlinească în voie datoriile lor. Datoriile cultivării duhovnicești și sufletești, ca să-și realizeze scopul vieții lor, să devină fiecare scrisoare a lui Hristos „cunoscută și citită de toți oamenii (2 Cor. 3, 2). Au dus la bun sfârșit încercarea lor, construcția bisericii adică și a celor câteva chilii pentru monahi, când o încercare a ispitit obștea cea luptătoare. Bătrânul Procopie, virtuosul și credinciosul frate al Sfintei Mănăstiri, după o scurtă boală a fost chemat de Domnul ca să lase cele pământești. S-a mutat la Domnul, a murit. Frații l-au îngropat cu lacrimile dragostei și ale iubirii frățești și apoi s-au întros la mănăstire.

Răspunderea mănăstirii, egumenia și-a asumat-o, după multe rugăminți din partea tuturor, Ignatie. Acest cuvios părinte se distingea de toți ceilalți. Trăia o viață sfântă exemplară. Cuvintele Profetului Ieremia „bărbatul bun, când ia jugul din tinerețile lui”(Plângerile lui Ieremia, 3, 27) erau pururea înaintea lui. Supunându-se înțeleptei călăuziri mai întâi a lui Neofit și apoi a lui Procopie, Ignatie s-a călit, dobândind un caracter extraordinar. Cu deplina și desăvârșita lui ascultare, a dobândit încet-încet blândețea, de la blândețe, a dobândit extremă smerenie și de la smerenie desăvârșita virtute, sfințenia.

În acest fel a fost dăruit și s-a arătat vrednic de chemarea lui, dar și ca urmare a înclinației sufletului său. S-a arătat de timpuriu a fi un om cultivat duhovnicește și a devenit un dascăl al credinței prin cuvinte și fapte. S-a arătat de asemenea și un luptător al dreptei credințe, dar și al dreptății. Era mângâietorul celor necăjiți și cel mai bun călăuzitor al fiecărui suflet, care căuta scăpare la el, spre fapte plăcute lui Dumnezeu și imitatoare ale lui Hristos, spre faptele celei mai înalte iubiri creștinești și ale sfintei râvne.

Cu viața lui bineplăcută lui Dumnezeu, faima lui s-a răspândit repede și dincolo de mănăstire și mulți alergau din toate părțile să se bucure toți de mireasma dulce și atrăgătoare a mirului virtuților lui.

Pentru acest scop a fost vizitat la mănăstire și de un ascet care a venit de asemenea din Palestina, râvnitorul și înflăcăratul Nil. Iată cum povestește el însuși vizita lui la mănăstire și întâlnirea lui cu gheronda Ignatie. „Când am ajuns în Cipru m-am îngrijit și am găsit câțiva oameni iubitori de virtute, care lăudau liniștea și netulburarea Marii insule, și mă asigurau că locul cel mai pustiu este și cel mai potrivit pentru cei care doresc să se nevoiască. Am primit cuvintele lor ca drepte și i-am rugat fierbinte să-mi arate un astfel de loc pentru nevoință. La rugămintea mea mi-au arătat locul unde era construită noua mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe cel ce era răspunzător acolo, pe gheronda Ignatie. Fără să mai pierd timpul, m-am îndreptat spre locul acela și am întrebat de părintele despre care mi-au vorbit.

– Când am intrat în chilia lui, am pus metanie, așa cum se obișnuiește între monahi și i-am descoperit scopul meu. Acela cu multă râvnă m-a rânduit printre oile lui cele cuvântătoare și de atunci am rămas împreună cu el, l-am recunoscut ca părinte, duhovnic și călăuză în toate cele ce aveam să fac. De asemenea l-am primit ca părinte duhovnicesc și ca dascăl mântuitor al tuturor învățăturilor bune și ca îndreptător statornic pe drumul petrecerii monahale. Aveam ascultare față de toate voile lui cele plăcute lui Dumnezeu. Am lepădat cu totul voia mea, și am devenit întru totul mâna și piciorul lui, toiagul bătrâneților lui, ajutându-l și ostenindu-mă împreună cu el la bunul mers al mănăstirii.”

– Interesul sincer pe care l-a arătat cuviosul Nil față de propășirea mănăstirii, încă de la prima lui întâlnire cu gheronda Ignatie, l-a făcut pe acesta să-l considere ca trimisul lui Dumnezeu ca să-și asume egumenia și conducerea mănăstirii după el. Și faptele care au urmat întăresc în mod absolut nădejdile pe care egumenul Ignatie și le-a pus în persoana cultivatului monah.

Acest cuvios părinte a fost pentru Sfânta Mănăstire a Fecioarei celei izvorâtoare de mii de haruri, Preasfânta de la Mahaira, călăuza luminată și îndreptătorul obștii pe drumul apostoliei ei. Acesta a fost și neadormitul ei hrănitor întreținător. Acei ani fuseseră o perioadă de multe greutăți pentru locuitorii întregii insule. O secetă mare care ținea de trei ani chinuia nenorocita insulă[6]. Pentru înfruntarea greutăților acestei perioade, (1179-1181) iubitorului și neobositului nevoitor nu i-a fost greu să purceadă cu râvnă într-o călătorie în Cilicia Asiei Mici și să ceară de la credincioșii de acolo ajutor material pentru întreținerea mănăstirii (Nil, Typicon, 11). Cu neobositele lui purtări de grijă, mănăstirea nu numai că a trecut peste greutățile acelor zile de lipsuri, ci a și continuat cu râvnă exemplară lucrarea ei duhovnicească.

Când iubirea de oameni a Sfântului Dumnezeu a chemat la El pe gheronda Ignatie, bătrân de acum, în 1179, episcopul Tamasos-ului Nichita, cel încununat de sfinți, în acord cu rânduiala prescrisă de Împăratul, a săvârșit prohirisirea și instalarea ca egumen al mănăstirii a părintelui Nil. Contribuția neobositului și înflăcăratului Nil ca egumen al Mănăstirii împărătești și Stavropighii, Mahaira, nu numai în perioada egumeniei lui, ci și după ce a fost chemat de Biserică pe tronul episcopal de la Tamasos (1209), a fost neînchipuit de mare.

Acesta prin legile mănăstirii pe care le-a scris (Ordin tipiconal) a pus bazele înaintării duhovnicești a mănăstirii. Dar și ca egumen s-a îngrijit pentru întărirea privilegiilor mănăstirii care fuseseră acordate lui Procopie și Ignatie de către Împăratul dreptcredincios Manuil Comnenul. Acest ordin amintește încă și de ziua de prăznuire a mănăstirii, cea a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 Noiembrie.

Cu o râvnă exemplară, atât acesta, cât și cuvioșii părinți Neofit, Procopie și Ignatie au luptat pentru ridicarea vieții monahale în Cipru. Aceste chipuri de monahi robiți de dragostea lui Hristos, de jertfa adică a Cuvântului lui Dumnezeu, au luptat și au devenit și ele chipuri ale Pătimirilor lui Hristos. Dragostea lor până la moarte pentru Domnul și pentru Mirele sufletului lor, i-a făcut atât de puternici, încât nici singurătatea munților, nici greutățile nevoinței, nici dorirea lumii și a desfătărilor ei, nu au putut să-i îndepărteze de sfântul lor scop pe care l-au urmărit din tinerețile lor. Sfântul lor exemplu să fie pururea înaintea ochilor noștri.

Astăzi mai ales, când, „pentru judecăți știute numai de Domnul”, jumătate din insula noastră suspină sub apăsarea bocancului celui mai barbar asupritor. Astăzi când locurile noastre iubite au fost pur și simplu pustiite și sfintele noastre biserici au fost profanate în chip de neiertat de invadatorul turc. Astăzi, mai mult decât oricând, avem datoria să păstrăm această sfântă moștenire pe care ne-au încredințat-o veacurile dinaintea noastră. Și aceasta se va întâmpla odată cu pocăința și întoarcerea noastră. Să ridicăm sus flacăra menirii noastre și, liberi de toate micimile, neputințele, urile și răutățile, să luptăm fiecare ca voia lui Dumnezeu să devină și voia noastră.

Și atunci, cu rugăciunile Fecioarei celei izvorâtoare de mii de haruri, ale Maicii Domnului nostru și Maicii noastre a tuturor, ale sfinților ctitori ai acestei istorice mănăstiri și ale zecilor de sfinți ciprioți, libertatea cea ieșită din oasele sfinte ale grecilor se va întoarce iarăși în pământurile noastre. Și atunci se vor deschide iar bisericile noastre acum potopite de pânze de păianjen. Atunci cu bucurie vor răsuna din nou clopotele în pământurile noastre ale Paștelui nostru național. Fiindcă, să nu uităm niciodată că „aceasta este biruința care a biruit lumea, credința noastră”.

Sfinților Părinții noștri Neofit, Procopie, Ignatie și Nil rugați-vă pentru noi, păcătoșii, ca ziua aceasta să vină măcar cu o oră mai devreme. Amin.

Tropar

Glasul I

Locuitor pustiului…

Pe această pătrime de ctitori purtătoare de Hristos să o cinstim, pe monahii sfintei mănăstiri ai Mahairei, cu laude zicând: Neofyte, temelie a mănăstirii, Ignatie, dreptarul nevoinței,  Procopie, de Dumnezeu cugetătorule, Nile, preaînțelepte, rugați-vă Domnului ca să ne dăruiască nouă puterea Duhului ca să ne arătăm împreună cu voi locuitori ai corturilor Împărăției.

Alt tropar, glasul al 3-lea

Pentru mărturisirea dreptei credințe…

Temelie neclintită a Mănăstirii Mahaira v-ați arătat cuvioșilor Părinți și icoane ale dumnezeieștii viețuiri a lui Hristos, dumnezeiescule Neofite, de trei ori fericite Ignatie, bătrâne Procopie și întâiule stătător pe tron, Nile, mâinile voastre ridicați-le, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, rugându-vă să se mântuiască sufletele noastre.

Mărimuri

Bucură-te, pătrime sfântă de cuvioși, întemeietorii sfintei mănăstiri a Mahairiotissei, Neofit, Ignatie și Nil, și fericitul Procopie, ocrotitorii noștri.