Icoana ‒ fereastră spre lumina sfințeniei lui Dumnezeu

Icoana reprezintă un mod aparte de cunoaștere a lui Dumnezeu, Care nu se descoperă numai prin înțelepciunea cuprinsă în teologia cuvântului, ci și prin frumusețea vederii exptimată în arta icoanei, care unește domeniul esteticii vizuale cu cel religios. Arta icoanei, ca expresie a credinței, transmite același adevăr revelat în Biserică, unde arhitectura, pictura, muzica și poezia devin parți ale unui întreg cadru liturgic.

Pentru ca icoana să ne vorbească, trebuie să înțelegem sensul icoanei, care nu este un tablou sau un portret realizat fotografic, ci este „prototipul unei umanități viitoare, îmbisericite”[1] și nu o iluzie a realității, naturalist reprezentată. În icoană se descoperă perspectiva unei noi făpturi îndumnezeite, reprezentată simbolic „într-o manieră care nu trebuie să copieze realitatea”[2]. Chipurile sfinților din icoane se opun lumii materiale trecătoare, oglindite în tablouri sau fotografii, căci tot ce amintește de trupul material stricăcios este potrivnic sfințeniei icoanei unde „carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moștenește nestricăciunea”[3]

Naturalismul înseamnă fidelitatea artei față de obiect, exactitatea reproducerii lui într-o anumită situație dată, pe când iconografia reprezintă statornicia artei față de perspectiva unei noi făpturi îndumnezeite, care nu mai este legată de materia trecătoare, ci de veșnicia lui Dumnezeu.

Icoana caută să scoată la lumină chipul omului înduhovnicit lăuntric și nu pe cel oglindit de materia exterioară. În acest sens, Dionisie Pseudo Areopagitul spune: „Cu adevărat icoanele văzute sunt de fapt văzutele celor nevăzute”[4].

Stilul icoanei prezintă o realitate diametral opusă reprezentării corporalității realiste, ea „redă realitatea dumnezeiască, care e spirituală”[5], iar naturalismul încearcă să imite fidel materialitatea.

Limbajul simbolic al icoanei descoperă chipuri dematerializate și îndumnezeite în care „nu se aud vocile acestei lumi și nu se găsesc aromele ei”[6]. Icoana nu este imaginea unui trup stricăcios, ci imaginea trupului transfigurat, strălucind de lumină dumnezeiască. Aceasta este diferența esențială dintre chipul reprezentat în icoană și cel natural din tablou sau fotografie. Icoana este asemănarea cu un prototip îndumnezeit, iar tabloul fotografic este asemănarea cu un prototip doar însuflețit. Chipul reprezentat de artist în icoană și în tablou reprezintă două stări diferite ale aceluiași prototip. Tabloul realizat în stil fotografic, naturalist, posedă chipul prototipului aflat în timpul și spațiul vremelnic și trecător, iar de cealaltă parte, icoana deține chipul prototipului înveșnicit în Împărăția lui Dumnezeu, transcendent acestei lumi.

În prima ipostază, persoana reprezentată face parte din Biserica luptătoare de pe pământ, este imaginea unui om „aflat în devenire”, adică a unui om nedesăvârșit care luptă pentru mântuirea și sfințirea sa. El se află pe un drum plin de ispite care trebuie depășite dacă dorește să ajungă la sfințenie. El este omul în curs de îndumnezeire, omul aflat în timp și sub acțiunea timpului. Este un sfânt în potență, deci un om care are posibilitatea să devină sfânt. În a doua ipostază, persoana reprezentată face parte din Biserica triunfătoare din cer. Este imaginea omului desăvârșit care a obținut de la Hristos cununa sfințeniei și implicit a mântuirii. Chipul său e plin de lumină dumnezeiască. El e omul îndumnezeit, omul aflat în veșnicie. Iată diferența atât cantitativă (timp efemer și spațiu material) cât și calitativă (starea duhovnicească veșnic desăvârșită și îndumnezeită) privind cele două perspective ale reprezentării actului artistic pictural.

În concluzie, iconografia este invitația către o alternativă duhovnicească superioară materialității și decadenței lumești, icoana instruind simțurile celui ce o privește și poftindu-l într-o fereastră ce duce spre lumina sfințeniei lui Dumnezeu. (Pr. Moroșanu Mihai Marius, Parohia Preutești - judeţul Suceava)

[1] Evgheni N. Trubețkoi, 3 Eseuri despre icoană, Ed. Anastasia, București, 1999, p.19.

[2] Ibidem, p.33

[3]Sfântul Apostol Pavel, Întâia Epistolă către corinteni, cap.15 v. 50 din Noul Testament cu psalmi, Ed. IBMBOR, București 2002.

[4] Dionisie Pseudo Areopagitul, Epistola către Apostolul Ioan Teologul, citat de Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântul al treilea XVII, p 461, apud. Serghei Bulgacov, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, București, 2000 p. 97.

[5] Dumitru Stăniloae, Idolul ca chip al naturii divinizateși icoana ca fereastră spre transcendența dumnezeiască, Ortodoxia, anul XXXIV, nr. 1, Ianuarie-martie 1982, p.17.

[6] Serghei Bulgacov, op. cit., ed. cit., p.141.

Ultimele din categorie