Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4), dă pricini de trezire, ba chiar păzeşte de primejdia care vine din neatenţia şi din purtarea cea rea a omului. Din păcate însă, mulţi nu se înţelepţesc, iar pentru aceştia pedeapsa rămâne neschimbată. Cei mai mulţi însă se folosesc din aceasta şi devin misionari creştini ai iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi o propovăduiesc şi altora, care nu o cunosc.

De multe ori unii făcători de rele au încercat să săvârşească fărădelegi şi în locurile afierosite lui Dumnezeu. Însă au fost împiedicaţi de o minune şi, în loc să săvârşească fărădelegea, au fost atraşi spre credinţă. Şi-au schimbat felul de a vieţui, şi ceea ce nu a făcut dreapta judecată şi omenia a reuşit să facă iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu prin dragoste, în loc de ameninţare.

Aceasta se întâmplă uneori şi de la rugăciunile oamenilor îmbunătăţiţi, care se roagă să-i lumineze Dumnezeu pe aceşti făcători de rele, aşa încât sa cunoască adevărul; deoarece se află de bunăvoie în înşelare. Alteori se întâmplă aceasta dacă au în cer o rudenie îmbunătăţită, care Îl roagă pe Dumnezeu pentru ei, potrivit cuvântului Scripturii: „Fericit cel ce are sămânţa în Sion şi casnici în Ierusalim” (Isaia 31,9). Totuşi, aceasta este lucrarea nemărginitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, care în chip stăruitor provoacă nesimţirea omenească spre trezire şi îndreptare. Este mai bine însă ca omul să se îngrijească el însuşi de îndreptarea sa, decât să aştepte binefaceri nesigure.

(Gheronda Efrem Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Ia;i 2012, p.101-102)