(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost... Unii şi-au imaginat că aceasta ar putea fi înţeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca şi cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulţit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înţelegem că El vorbeşte despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârşească acum –, s-a rugat: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 6-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)