Cei mai mulţi oameni au încercat să înţeleagă atracţia idolatriei în lumea veche. Ce putea fi atât de extraordinar într-un bloc de piatră moartă sau de lemn? Însă idolatria era foarte puternică şi semnificativă în lumea veche. Şi dacă am fi trăit acum 2-3 milenii, aproape sigur că ne-ar fi tentat pe fiecare dintre noi.

Ceea ce este mult mai îngrijorător pentru noi, oamenii din secolul al XXI-lea, este că idolatria nu a murit. Nicidecum. Şi-a filtrat discret esenţele generatoare de moarte şi s-a transformat în obsesie tehnologică, circ mediatic, poftă consumistă, dorinţă de mai mult, bunăstare fără măsură, robie a patimilor, show visceralist cu pretenţii de spiritualitate, otevism psihologic.  

Pornind de la ideea unui teolog creştin american, Doug Stuart, am încercat să analizăm care sunt cele mai importante raţiuni pentru care idolatria era atât de răspândită în umanitate şi pentru care îşi face intrarea triumfală şi insidioasă în acelaşi timp în lumea noastră.

În primul rând, idolatria este garantată. Ai o formulă simplă: ciopleşti un zeu dintr-o bucată de lemn sau piatră şi asta-i tot. Zeul intră automat în ea. Nu mai trebuie libertate, schimbare, pocăinţă, smerenie, milostivire, rugăciune.

Apoi, este demn de menţionat că idolatria este egoistă. Zeul te ajută şi tu-l ajuţi. El are nevoie de mâncare şi de sacrificii, tu ai nevoie de binecuvântări. Fă-ţi treaba şi el va trebui să şi-o facă pe a lui. Ai zeul tău personal, pe care poţi să-l cumperi cu incantaţii şi care nu are altceva de făcut decât să îţi facă pe plac. De aici comerţul spiritual do ut des – dă-mi ca să îţi dau în toată splendoarea lui. Nu ai nevoie să fii bun, jertfelnic, pentru ceilalţi, ci doar pentru tine.

Idolatria este uşoară. Vechea şi noua idolatrie încurajează activitatea religioasă facilă şi care nu implică o schimbare a firii. Fă ce vrei cu viaţa ta.

Idolatria este convenabilă. Pe vremuri şi acum sunt atât de mulţi zei şi se poate intra oricând la ei, încât nu trebuia să cauţi mult, şi să te schimbi prin asta ca să-i găseşti.

Idolatria este normală. Toţi o fac, şi se simt bine în pielea lor. Idolatria era atotprezentă, ca petrolul astăzi, nimic nu se poate face fără el. Astăzi de la marca maşinii până la diagonala televizorului (plasmă, LCD, LED etc.) sau procesorul laptop-ului, idolatria se manifestă pretutindeni.  

Idolatria este logică. Naţiunile sunt diferite. Oamenii sunt diferiţi. Este aşadar logic ca pentru fiecare să fie un zeu, cu imperfecţiunile lui, pentru fiecare păcat sau patimă. Diversitatea răului din oameni implica diversitatea idolilor. Astfel, Afrodita-Venus era zeiţa (Sfinţii Părinţi spun că îndărătul fiecărui zeu sau idol era un diavol râzând) desfrânării, Marte zeul violenţei şi al uciderii, Mercur era zeul hoţiei etc., să nu mai spunem de Zeus.  

Idolatria place simţurilor. Poţi să-l atingi pe Dumnezeu, să-l ai în buzunar, dacă eşti un om religios, îl poţi accesa oricând şi apoi poţi să-l pui la locul lui. Un Dumnezeu nevăzut e mai greu să impresioneze de cineva.

Idolatria este indulgentă. Sacrificiul pentru idoli nu cerea sacrificiu pentru rugător. Resturile de la sacrificii puteau fi mâncate, ceea ce nu bea zeul putea fi băut (adică tot vinul). Zeii fabricaţi sunt generoşi şi nu cer prea mult de la tine, în orice caz nimic spiritual.

Idolatria este senzuală. Întregul sistem este marcat de erotism. Ritualurile se terminau cu orgii, destrăbălarea era plăcută zeilor şi celor râzând dindărătul lor. Şi orice desfăşurare de acest fel însemna – bineînţeles – o fertilitate sporită a câmpurilor, ploi mănoase, animale sănătoase etc.

Acum vedem atracţia imensă a idolatriei? O spiritualitate care îmi oferă totul, de-a gata, nu mă costă prea mult, e uşor de văzut, uşor de făcut, nu mă schimbă cu nimic, îmi stimulează simţurile şi patimile, nu are hotare etice sau doctrinare, îmi garantează succesul, mă simt bine cu ea, şi nu mă mustră niciodată.

În acelaşi timp, scara virtuţilor creştine, urcuşul spre Înviere implică osteneala imensă a drumului, nesiguranţa mântuirii, lupta cu păcatul până la sânge, abstinenţa, postul, rugăciunea neîncetată, plângerea pentru păcate, pocăinţa până la moarte, sărăcia cu duhul, răbdarea totală, dăruirea de sine şi năruirea simţurilor păcătoase. Din păcate, putem observa discret intruzinunea discretă dar nu mai puţin periculoasă a idolatriei chiar şi în sânul spiritualităţii adevărate. Laxismul moral, pogorământul indiferent, prescurtarea slujbei, preţul fix (30), teoria „cum vrea cel mai mare”, iluzia pocăinţei, gesturile mecanice care nu implică schimbare şi curăţie, şablonizarea ritualică, comprimarea canonică, bonomia interesată, toate acestea sunt în măsură să ne arate atacurile idolatriei asupra umanităţii credincioase adică asupra Bisericii lui Dumnezeu.