Dacă nu veţi ierta celorlalţi greşelile săvârşite împotriva voastră, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre, a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalţi? Dreptul sau, mai bine zis, cel care se socoteşte drept. Unuia ca acestuia nu-i rămâne altceva de făcut decât să judece şi să rostească doar osânde, cerând pedepse pentru vinovaţi. Dar cel care se simte păcătos are treabă cu faptele celorlalţi? Nu i se va răsuci oare limba de va osândi pe altul şi-i va cere ispăşire, atunci când conştiinţa îl mustră neîncetat şi îl ameninţă cu dreapta judecată a lui Dumnezeu? Aşadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepţii?

Trebuie să te îngrijeşti în tot chipul de faptele dreptăţii; însă, oricât ai fi de drept, să ţii minte că eşti un rob netrebnic - şi asta fără să ai cugetul împărţit (adică înainte să stea gândul că eşti netrebnic, iar în spate să se ascundă simţământul că eşti drept), ci cu simţirea deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici (şi aici trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândeşte dintr-o dată), oricât ar fi greşit împotriva ta fratele tău, nu-i vei cere socoteală, întrucât conştiinţa îţi va repeta: Şi mai mult meriţi, mai rău trebuia să-ţi facă, şi vei ierta; iar dacă vei ierta, însuţi te vei învrednici de iertare. Şi aşa toată viaţa: iertare pentru iertare, şi la judecată vei căpăta în schimb desăvârşita iertare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 170)