Rabdă de bună voie mustrare şi umilinţă, ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Omul care rabdă tot cuvântul aspru cu ştiinţă, fără să facă niciun rău aceluia care îl spune, îşi pune acum cunună de spini pe cap; dar este fericit, fiindcă într-o clipă pe care n-o ştie el, încununat va fi cu neveştejita cunună.

Cel ce cu ştiinţă fuge de slava cea deşartă, acela a şi simţit veacul viitor în suflet. Cel ce spune că s-a lepădat de lume, dar se luptă cu oamenii pentru trebuinţa lui, ca să nu-i lipsească nimic pentru odihna lui, acela a căzut într-o desăvârşită robie. Fiindcă el cică a părăsit trupul său în întregime, dar se războieşte şi se luptă pentru un singur mădular al său. Când fuge cineva de odihna lumei acesteia, mintea lui vede veacul cel viitor, iar când un om este legat cu iubirea de agoniseală, el este rob al patimilor. Şi să nu crezi că numai câştigarea de aur şi de argint este iubire de agoniseală, ci orice lucru de care atârnă voinţa ta.

Să nu lauzi pe cel ce suferă trupeşte, dar este slab cu simţurile; cu auzul, adică, cu gura căscată şi nestăpânită, şi cu ochii privind încoace şi încolo. Şi să ştii, că a ierta greşelile celor ce ne-au greşit, este o faptă a dreptăţii. Atunci vei vedea liniştea peste tot strălucind în mintea ta. Şi când te vei sui în calea dreptăţii atunci cu adevărat vei fi liber în toate lucrurile tale.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 112)