Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce au prins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut în genunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" (Lc. 5, 8). I-a cerut Domnului să iasă din barca lui pentru că se simţea smerit - şi aceasta, pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia lui lisus. Facem noi vreodată aceasta? Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine"? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

 

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 38)