(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Şi acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, şi aceştia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El şi ucenicii Lui erau încă în lume. Şi totuşi, nu trebuie să înţelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima şi viaţa... Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înţelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuşi a fost în lume, dar nu mai era astfel. Şi astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greşeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziţie? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înţeles necuviincios? Rămâne aşadar în aceeaşi stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria Sa plecare din lume care avea să se petreacă curând şi despre plecarea ucenicilor Săi care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El şi ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Şi vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morţii lor. Şi peste altele, Domnul Însuşi, ca şi când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Şi Eu vin la Tine, explicând cel puţin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)