Când ne rugăm într-un loc liniștit și singuratic, se întâmplă adesea că tot felul de gânduri străine ne vin în minte și ne abat atenția de la inimă. Rugăciunea ne pare sterilă pentru că mintea nu se face părtașă chemării numelui lui Iisus și doar buzele continuă să repete în mod mecanic cuvintele rugăciunii. Dar atunci când sfârșim rugăciunea, în mod normal, gândurile se îndepărtează și ne regăsim liniștea. Acest fenomen istovitor se poate explica astfel: prin chemarea Numelui lui Iisus punem în mișcare o întreagă lume ascunsă care se află înlăuntrul nostru; putem compara rugăciunea cu un fascicul de lumină îndreptat spre zonele obscure ale vieții noastre lăuntrice care ne arată patimile sau înclinațiile păcătoase care se ascund în străfundurile ființei noastre. În asemenea cazuri, trebuie să pronunțăm Numele lui Iisus cu mai multă intensitate pentru ca starea de pocăință să se adâncească: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pre mine, păcătosul!

Incoruptibil după planul lui Dumnezeu cu noi, duhul nostru lâncezește în temința strâmtă a patimilor. Cu cât este mai profundă în noi durerea cauzată de conștiința îndepărtării noastre de Dumnezeu din cauza păcatelor, cu atât mai intens va fi elanul sufletului nostru spre Dumnezeu, și el se va ruga cu o mare râvnă și cu șiroaie de lacrimi, căutând cu înflăcărare să se unească cu El. El nu defaimă inima smerită și vine la noi, iar adâncul inimii noastre devine conștient de afinitatea noastră cu Domnul, prezent și lucrător înlăuntrul nostru. Aceasta arată că până și trupul nostru este capabil să simtă, în maniera-i proprie, suflarea Dumnezeului Celui Viu: Iisuse, Fiule al Dumnezeului Celui Viu, miluiește-mă!

Pentru credincios, Numele lui Iisus Hristos se aseamănă cu zidul înalt al unei fortărețe. Nu-i va fi ușor dușmanului să pătrundă cu viclenie prin porțile grele de fier dacă atenția noastră nu este împrăștiată de lucrurile din afară. A te ruga cu acest Nume dă sufletului nu doar puterea de a rezista influențelor vătămătoare venite din afară, ci chiar și posibilitatea de a influența mediul în care trăim și de a viețui în pace și în dragoste cu frații noștri. Atunci când pacea și dragostea poruncite de Dumnezeu se adâncesc, ele devin izvorul unei rugăciuni înflăcărate pentru întreaga lume. Duhul lui Hristos ne îndreaptă către marile întinderi ale iubirii care îmbrățișează toată creația. În această stare, sufletul se roagă cu o mare sensibilitate: Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, mântuiește pre noi și lumea ta! 

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)