A îmbrățișa Ortodoxia nu înseamnă altceva decât a îmbrățișa credința Evangheliei în limpezimea ei inițială, în timp ce, dimpotrivă, a o nega și a apostazia de la Ortodoxie înseamnă a nega și a apostazia de la creștinism, în întregime.

Biserica Ortodoxă este singura care, ca un paznic credincios al credinței evanghelice, „nu a schimbat vreodată ceva din aceasta, nici nu a scos, nici nu a adăugat”; „nici nu a tăiat cele esențiale, nici nu le-a adunat pe cele secundare, nici nu a pierdut ceva al ei, nici nu a apucat ceva străin, rămânând întotdeauna înțeleaptă și credincioasă celor pe care le-a moștenit”, întrucât știe că în credința ce i-a fost dată o dată pentru totdeauna nu e îngăduită nici cea mai mică schimbare, nici măcar făcută de „un înger din cer”, cu atât mai puțin de un om pământesc, mincinos și păcătos!...

Ortodoxia este adevărata mireasă a lui Hristos, „fără pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci sfântă și fără prihană”. Aceasta este Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, singura Sa Biserică, „adevărata Biserică Sobornicească, care se luptă împotriva tuturor ereziilor. Să lupte, se poate. Să fie înfrântă, însă, niciodată. Deși toate ereziile și schismele din ea au răsărit, ca mlădițe nefolositoare, tăiate chiar din vița de vie însăși, ea rămâne statornică prin rădăcina sa, prin unirea sa cu Dumnezeu”. Cine o urmează, pe Dumnezeu Îl urmează; cine ascultă glasul ei, glasul lui Dumnezeu Îl ascultă; și cine nu i se supune, se face păgân.

(Pavel de Ballester, Episcop de Nazianz, Convertirea mea la Ortodoxie – mărturia unui călugăr franciscan, Editura Nepsis, 2010, pp. 74-75)