Fiecare început aduce cu sine reînnoirea speranței. De aceea cei mai mulți dintre noi căutăm mereu începutul și ne ferim cu obstinație de sfârșit.  Are însă și sfârșitul menirea sa. Sfârșitul împlinește, curăță și eliberează.  Abia după un sfârșit complet poți să te bucuri cu adevărat de un nou început.

Din două sute de ani încoace în România tot începem: modernizarea, colectivizarea, industrializarea, privatizarea, reforma, revoluția, restaurația, de peste două sute de ani ne scăldăm într-un etern început. Și fiecare început ne dă o noua speranță, iar fiecare speranță se năruiește sub povara apariției unei noi speranțe.   În toți acești ani întrebarea perpetuă nu a fost dacă mâine va veni  sfârșitul ci care va fi noul început.

Ca urmare nimeni nu a mai fost preocupat să mai termine ceva. Pe măsură ce modernizarea, colectivizarea, privatizarea și celelalte deveneau mai complicate și problematice ele erau trecute în planul secund ca mai apoi să fie abandonate în favoarea noului început.  Și așa noi nu am mai terminat nimic. Lecția sfârșitului nu am învățat-o.

Acum ne pregătim de (încă) un nou început. Pentru că am pierdut speranța că vom mai ajunge la vreun sfârșit oarecare fie el bun sau rău.  Acest început este o iluzie. În realitate  este doar  o amânare a sfârșitului .  Amânarea nu rezolvă problema. Amânarea face doar ca problema să se sfârșească prost.

Nu putem face reforma reformei și începutul începutului. Trebuie să ne decidem o dată să ducem lucrurile până la capăt într-un fel sau altul. Trebuie să ne asumăm crucea, eșecul sau biruința. 

Pentru asta trebuie să lepădăm frica noastră ancestrală de sfârșit. Fără sfârșit nu există început.