Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi merge”[1]. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în țara tiberină, țară care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și dându-i cele de care avea trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase lui.

După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „Prin acesta te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu el.

Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși, potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință[2], vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte dumnezeiești[3]. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea tuturor darurile sale.

A rămas, așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în pricepere și în înțelepciune[4], prelungindu-și nevoința, și se înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține cereale înmuiate, bând puțină apă.

Era în această mănăstire un bărbat care păștea turmele. Acesta, văzând petrecerea copilului, a fost cuprins de pizmă drăcească și stăpânit de cuget ucigaș, încât plănuia să îl rătăcească pe copil și să-l ducă afară din mănăstire și să-l piardă prin sabie. Când a pus stăpânire pe el acest cuget drăcesc și când era gata să-și ducă la îndeplinire fapta, a rămas dreapta lui uscată și, tânguindu-se și strigând de durere, a venit la arhimandrit. Iar acela a întrebat cum i s-a întâmplat aceasta. Cuprins de frică, bărbatul nu voia să-și mărturisească păcatul. Cum însă rămânea tăcut, nevoind să mărturisească, era chinuit și mai tare de durerile căzute asupra lui. Trecând mai multe zile, și fiindcă durerile îl stăpâneau cu putere și tot trupul i se topea, a căzut bărbatul în deznădejde și mântuirea lui era fără nădejde. Și fiind aproape de moarte, a cunoscut ceea ce îi era de folos și a căzut la picioarele egumenului și a mărturisit și a descoperit păcatul lui. Chemându-l pe copil, iubitorul de Dumnezeu egumen, i-a spus lui sfatul fără de lege al celui ce voia să lucreze ucidere împotriva lui și îl îndeamnă să îi ierte lui și să se roage pentru cel ce i-a greșit. Cu toată râvna și bucuria plecându-și genunchii Simeon, alesul lui Dumnezeu, a căzut la Domnul cerând de la bunătatea Lui să dobândească iertare cel ce a voit să păcătuiască și să-i facă sănătoasă la loc mâna uscată. Și ridicându-se și întinzându-și mâinile către cer, a pecetluit dreapta cu degetul lui[5] și îndată s-a făcut sănătoasă precum cealaltă și întreg trupul s-a întors la rânduiala de mai înainte. Și a fost uimire și frică mare[6] cu această faptă, toți dând slavă lui Dumnezeu pentru minunea ce avusese loc. Din această pricină arhimandritul cel cinstitor de Dumnezeu vorbea copilului cu toată frica.

[Viața Sfântului Simeon 10-14, extras din volumul: Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de L. Enache, studiu introductiv de P. van den Ven, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1), Ed. Doxologia, Iași, 2013]