De la părinţi şi bunici se moştenesc înclinarea de a crede sau a nu crede în Dumnezeu.

Văd oameni chinuindu-se, dar mai ales copii, între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor dintre bine şi rău, de multe ori e aşa de mare încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei dacă sunt copii, de unde vin chinurile acestea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul (ca moştenire genetică). Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu şi alţii care credeau în cel rău. Se moşteneşte atât înclinarea de a crede în Dumnezeu precum se moşteneşte şi înclinarea de a nu crede.

Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii; iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-l ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla ca să fie biruită partea cea bună de cea rea, căci mai totdeauna împrejurările (imboldurile) din afară aşa „ajută” – dacă însă are parte de un sfat la vreme, trece cu bine peste vremea chinuirii sale şi mai vede liniştea. Cunoască deci, că firea părintelui necredincios, atât cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, Care nu are de lepădat pe nimeni.

Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gânduri de hulire împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata, gata, să dea în deznădejde de mântuire. Mântuire este, însă răbdând toate supărările acestea.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 3, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2005, pp. 33-34)