Poveţele încep prin afirmaţia că nu avem aici cetate dăinuitoare, ci trebuie să o căutăm pe cea care va să vină, care poate să ne slujească drept adăpost veşnic (Evr. 13,14). Auzind aceasta, Herma a întrebat: „Dar cum se face că nu avem aici cetate dăinuitoare, dar suntem nevoiţi să avem multe? Ce să facem cu acest avut?" „Nu te nelinişti, a răspuns îngerul, este cu putinţă să temeiniceşti şi acest avut trecător, care vine şi pleacă, pleacă şi vine. Împarte prisoasele tale săracilor! Mâinile lor sunt cămări de păstrare veşnice. Dar asta aduce folos şi în vremelnicie, deoarece precum viţa de vie e sprijinită de araci sau de vreun pom, de care este legată, şi înălţarea la rugăciune a mâinilor săracului îl sprijină pe bogatul darnic care este gata să cadă. Înfrânează-te, a zis îngerul, de la deşertăciune, de la grija de multe, de la multele întreprinderi. Încurcându-te într-o grămadă de treburi, vei uita cu uşurinţă de Dumnezeu şi de lucrurile plăcute Lui. Şi gândul tău, şi inima ta vor fi prinse de cu totul alte lucruri. Şi atunci nu vei scăpa de păcate multe şi grele. Să trăieşti într-o asemenea lepădare de lume; să râvneşti doar împlinirea cu stricteţe a poruncilor lui Dumnezeu, în care este toată nădejdea de mântuire.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, București, 2008, p. 34)