Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12, 36-47) – Calea spre zorii Cincizecimii, ziua a 38-a

Puncte de vedere

Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12, 36-47) – Calea spre zorii Cincizecimii, ziua a 38-a

Venit să mântuiască lumea, Domnul Hristos Se dă pe Sine preț iertării ei. Cum calculăm iertarea în iarmarocul de paradigme în care credem că am cuprins lumea? Ca să nu se ascundă Hristos de noi trebuie să ne vindecăm de frica excluderii noastre din lume doar pentru că nu suntem asemenea ei. Când te faci una cu Lumina care este Hristos, El te arată. 

Suntem în Ajunul Înălțării Domnului Hristos. Și postim. Suntem legați prin postire să ne înfometăm de adevăr. Patruzeci de zile Hristos a umblat pe pământ printre cei cărora le propovăduise. Uneori văzut. Prin Ierusalim ori la malul Tiberiadei. Pare o perioadă în care Își testează ucenicii. Sunt ei cine spun că sunt? I-a schimbat Învierea sau au rămas niște creduli fără voință în a asuma credința? Ce lumină a aprins în ochii lor Învierea dacă toată propovăduirea Lui anterioară, din care face parte și textul Evangheliei de astăzi, nu aprinsese inima lor și la vreme de încercare se lepădaseră. Precum și spusese lor în parabola cu semănătorul. La vreme de întuneric fugiseră. Deși le spusese că El este Lumina lumii. Care nu a venit să judece oamenii ci să-i mântuiască. Adică să le lipească inima de Împărăția cerurilor. 

Apostolii sunt în siajul lumii în care trăiesc. Deși Mântuitorul face multe minuni în mijlocul poporului acesta nu crede, împlinind, în fond, cuvântul proorocului Isaia. Suntem încă în tensiunea vindecării orbului de la scăldătoarea Siloam și vedem cum Ioan Evanghelistul insistă pe orbirea celor care văd dar nu pricep. E limpede că nu e vorba despre o orbire fizică. Ci de o nevedere duhovnicească. O să îi plângeți pe aceștia? Nicidecum. Să ne plângem pe noi. Au trecut mii de ani și Hristos încă nu este văzut în lumina care ne luminează în toate. Preferăm toate ideologiile pământului, toate teoriile și orgoliile ascunse în rostiri. Dar smerenia Lui ne pierde și o pierdem. E greu să crezi Celui smerit. Nespectacularului. Celui care nu se grăbește să fie judecătorul nostru ci se așează în slujirea noastră drept Mântuitor. 

Evanghelia ne spune că după ce le vorbește oamenilor Hristos se ascunde de ei, plecând. E sătul de necredința lor și caută o clipă de respiro. E sabatul Lui. Ziua Lui de odihnă. Se odihnește de necredință și îndoială. O face știind că inima lor, ca și a noastră, are taina ei și nu poate fi forțată să creadă. Mai cu seamă când, asemeni căpeteniilor, multora ne este frică de credință și preferăm complexa comoditate a religiozității. Să ritualizăm decât să schimbăm ceva la viețile noastre. Să argumentăm lenea noastră sufletească decât să construim o viață articulată în Evanghelie. Iudeii demult se temeau să nu fie scoși din sinagogă. Noi astăzi – mă tem – fugim să instituționalizăm credința în facsimile de credincioșie uitând că Domnul, de nu credem, se ascunde de noi. Și degeaba credem că-L aflăm pe Acela care se află ascuns deja în noi fără a mai aștepta căutarea noastră. Nu știu decât că răbdarea dumnezeiască a lui Dumnezeu Însuși e modelul nerenunțării la „a crede” în favoarea lui „a fi crezut”. Numai smerenia Lui putea să înghită atâta lipsă de omenie, culminând cu răstignirea pe Lemnul ce-l transformă în Cer. 

Patruzeci de zile de la Sâmbăta Mare în care, odihnindu-Se, după trei zile Domnul a Înviat. Ajunul Înălțării este ca Ajunul Învierii. Tensionat. Marcat de lisa vederii noastre. Orbi care ne prefacem buni în toate. Patruzeci de zile Hristos refuză să dovedească altora Învierea Sa. Nu bântuie ucigașii și nici nu întoarce Ierusalimul pe dos pentru a se dovedi pe Sine Dumnezeu. Lumina Lumii nu se poate comporta ca stăpânul de iad al lumii. E discret. Limpede smerit și, mai ales, Dumnezeu. Cine mai are îndoieli asupra prezenței Sale în lume trebuie să recitească Evanghelia aceasta, treaptă ultimă spre Evanghelia Înălțării (Luca 24, 36-53). Domnul nu forțează pe nimeni să creadă în El. A crede e o chestiune de lumină aprinsă în inimă. E o chestiune de luciditate a inimii – de-mi este îngăduit – și de spiritualizare a rațiunii. Aud deseori că, de fapt, credința te face slab și neconvingător. Cine crede cu adevărat nu are nevoie de cântăriri repetate ale credinței și nici nu se vrea convingător pentru alții. Se vrea cu Hristos. Și asta este totul. 

Venit să mântuiască lumea, Domnul Hristos Se dă pe Sine preț iertării ei. Cum calculăm iertarea în iarmarocul de paradigme în care credem că am cuprins lumea? Ca să nu se ascundă Hristos de noi trebuie să ne vindecăm de frica excluderii noastre din lume doar pentru că nu suntem asemenea ei. Când te faci una cu Lumina care este Hristos, El te arată. Nu spre judecarea ta ci spre mântuire. Și oricine te judecă se lovește de puterea Luminii în care Hristos te scaldă ca într-o minune continuă. Restul e fugă. 

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!