Pe la cinci sau șase ani, fără să înțeleg prea mare lucru din ce se întâmpla în juru-mi, fără să fi citit vreo carte de teologie și fără să fi auzit discursuri despre vocație, știam doar atât: nu-mi doream să devin nimic altceva decât preot. Astăzi îmi este greu să spun dacă acela a fost un vis sau o amintire. Uneori am impresia că omul nu visează ceea ce încă nu cunoaște, ci își amintește, fără să știe, ceea ce Dumnezeu a așezat în el înainte ca lumea să înceapă să-i vorbească.

Îmi amintesc limpede o duminică de vară. Biserica satului părea desprinsă dintr-o altă curgere a timpului. Lumina cobora peste icoane, tămâia îl căuta pe Pantocratorul din boltă, iar bătrânele își șopteau rugăciunile pe care numai oamenii care au plâns mult le mai cunosc.

Atunci a intrat părintele paroh. Purta reverenda neagră. Copil fiind, mi s-a părut că îmbrăcase pe umeri tot întunericul lumii. Abia după mulți ani aveam să înțeleg că era întunericul nostru, al oamenilor. Preotul nu este chemat să fugă de el, ci să-l poarte cât poate, până când lumina lui Hristos găsește o crăpătură prin care să pătrundă.

Toți s-au ridicat în picioare și și-au plecat capetele. Astăzi cred că nu se ridicau înaintea unui om. Omul este prea fragil pentru asemenea cinstire. Se ridicau înaintea unei taine cutremurătoare: aceea că Dumnezeu își pune, adesea, comoara harului într-un vas de lut. Nu într-un înger. Nu într-un sfânt desăvârșit. Ci într-un om care obosește, care greșește, care plânge și care are nevoie, la rândul lui, de batiste în care să bocească.

După ce a sărutat icoanele de pe catapeteasmă, părintele a intrat în altar. Curiozitatea copilului m-a împins spre mica deschizătură a ușii diaconești, străjuită de arhanghelul cu crinul în mâini. L-am văzut doar în stiharul alb. În timp ce îl îmbrăca, murmura cuvintele prorocului Isaia: „Ca unui mire mi-a pus mie cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă”.

Nu am înțeles atunci versetul. Ce mire? Ce nuntă? Dar inima mea a zâmbit. Există clipe în care inima pricepe ceea ce mintea va încerca să înțeleagă o viață întreagă. Ani mai târziu aveam să descopăr că frumusețea aceea pe care o văzusem era adevărată. Dar nu era întreaga poveste. Copilul din mine vedea numai stiharul alb. Omul avea să descopere și crucea ascunsă sub el.

Aveam să aflu că preotul este chemat să intre acolo unde ceilalți se tem să intre: în case în care moartea tocmai și-a făcut loc la masă, în saloane unde speranța respiră prin aparate, în suflete care s-au prăbușit fără să scoată un sunet. Aveam să învăț că există lacrimi pe care nu le poți șterge, dar pe care ești dator să le însoțești. Rugăciuni la care nu primești răspunsul pe care îl dorești. Înmormântări de copii și tineri. Mame care își strigă durerea. Oameni care te întreabă de ce Dumnezeu a vrut așa, iar tu cobori privirea în pământ, fiindcă n-ai nimic de spus. Dar alegi să rămâi acolo, nu să fugi ca un șobolan.

Am înțeles, așadar, că preotul nu este omul care știe tot. Este omul care rămâne. Rămâne când ceilalți pleacă. Rămâne lângă bolnav, lângă muribund, lângă cel care și-a pierdut credința, lângă cel care și-a pierdut copilul, lângă cel care nu mai găsește nicio noimă în viață. Și, de multe ori, pleacă acasă purtând în suflet durerile altora, fără să știe unde să le așeze.

Despre asta se vorbește prea puțin. Astăzi descriem adesea preoția numai citând din „tratate”. Vorbim despre har, despre frumusețea slujirii, despre bucuria altarului. Și toate acestea sunt adevărate. Dar nu e întregul landscape.

Harul nu desființează lacrimile. Hirotonia nu vindecă fragilitatea omului. Epitrahilul nu face inima imună la nedreptate. Există o ispită subtilă de a cere preotului să fie mai puțin om decât Hristos Însuși. Dar Hristos a plâns. A obosit. A fost trădat. A cunoscut singurătatea. Și tocmai, de aceea, ne poate înțelege.

Nu cred că Dumnezeu a ales preoți pentru că ar fi fost cei mai puternici oameni. Cred că i-a ales pentru că a îndrăznit să-și pună iubirea în niște inimi care puteau încă să sângereze. Privesc acum înapoi la copilul care se uita prin ușa diaconească și zâmbesc. Dacă l-aș putea întâlni, nu i-aș spune că drumul va fi ușor. Nu i-aș ascunde nopțile de îndoială, oboseala, neputințele și rănile pe care oamenii le lasă uneori tocmai în cei care încearcă să-i iubească. Dar nici nu l-aș descuraja.

I-aș spune doar atât: „Să nu te îndrăgostești niciodată de frumusețea veșmintelor mai mult decât de sufletul oamenilor. Pentru că Dumnezeu nu te va chema să porți broderii și ciucuri. Te va chema să înghesui deasupra diafragmei tale toate inimile pe care le întâlnești. Iar aceasta este cea mai grea și cea mai frumoasă cruce pe care o poate primi un om”.

Poate că, privind în urmă, înțeleg în sfârșit de ce inima mea a zâmbit în acea dimineață de vară. Nu pentru că văzuse sublimitatea unui ritual, deși este sublim. Ci pentru că, fără să știe, recunoscuse iubirea ca singura formă de viață care merită trăită până la capăt...