Dar Evanghelia nu vorbește niciodată astfel. Ori de câte ori oamenii încearcă să mute răul în exterior, Hristos îl aduce înapoi în inimă. Când ucenicii și fariseii discută despre mâini, El vorbește despre inimă. Când ei discută despre aparențe, El vorbește despre adevăr. Când ei numără reguli, El caută omul.

Moralismul complică întotdeauna ceea ce Evanghelia simplifică. El produce liste, excepții, definiții și interdicții. Împarte lumea în obiecte curate și obiecte necurate, în gesturi permise și gesturi interzise. Îți spune ce să eviți, dar rareori îți spune cine să devii.

Evanghelia începe din alt loc. Nu întreabă mai întâi: „Ce ai voie?”, ci întreabă: „Ce iubești?” Pentru că omul nu este definit de ceea ce atinge, ci de ceea ce adoră. Și nu e nimeni care să nu adore ceva sau pe cineva. „But you're gonna have to serve somebody”, cânta Bob Dylan. Aici începe și răspunsul la întrebarea despre machiaj.

Scriptura nu spune nicăieri: „Să nu porți machiaj”. Este uimitor cât de categorici putem deveni în privința unui lucru despre care Dumnezeu nu a rostit nicio poruncă explicită. Uneori vorbim atât de sigur, încât ai impresia că Biblia conține capitole întregi despre cosmetice. Nu le conține.

Și tăcerea ei este mai grăitoare decât multe dintre discursurile noastre. Scriptura nu este preocupată să stabilească dacă un strop de culoare pe buze este moral sau imoral. Ea pune o întrebare infinit mai adâncă: ce încearcă inima să obțină prin ceea ce face? Aceasta este diferența dintre moralism și Evanghelie. Moralismul judecă gestul. Evanghelia cercetează izvorul.

De aceea, Izabela nu este condamnată pentru machiajul ei, ci pentru idolatria ei. Ieremia nu condamnă femeia care își împodobește ochii, ci poporul care crede că frumusețea exterioară poate ascunde infidelitatea inimii. Petru nu interzice podoabele, ci avertizează împotriva unei vieți în care exteriorul devine mai important decât omul ascuns al inimii. Observați firul comun: nicăieri frumusețea nu este declarată dușmanul lui Dumnezeu.

Dușmanul este întotdeauna idolatria. Iar idolatria are o trăsătură pe care o uităm adesea: ea nu transformă lucrurile rele în dumnezei, ci transformă lucrurile bune în dumnezei. Banii sunt buni, dar pot deveni idol. Familia este sfântă, dar poate deveni idol (Luca 14, 26). Reușitele sunt bune, dar pot deveni idol. Frumusețea este bună, dar și ea poate deveni idol. Problema nu este frumusețea.

Aici se schimbă totul. O femeie poate purta machiaj fără ca acesta să ocupe vreodată locul lui Dumnezeu în viața ei. După cum o altă femeie poate respinge de plano orice produs cosmetic și, totuși, să trăiască robită de imaginea pe care dorește să o proiecteze despre propria ei spiritualitate. Vanitatea poate purta ruj. Dar poate purta și modestie. Mândria știe să se ascundă la fel de bine sub eleganță, cum știe să se ascundă sub austeritate.
Iisus nu condamnat niciodată frumusețea. El a condamnat fățărnicia. Nu oglinda era problema, ci omul care își pierdea sufletul încercând să salveze aparențele.

Așadar, întrebarea nu este dacă un creștin poate purta machiaj. Întrebarea este dacă un creștin poate privi orice dar al lui Dumnezeu fără să-l transforme într-un idol. Aceasta este adevărata provocare.
Pentru că Evanghelia nu urmărește să creeze oameni care respectă impecabil un cod vestimentar. Ea urmărește să creeze oameni a căror inimă este atât de cucerită de Hristos, încât frumusețea încetează să mai fie un mijloc de a seduce și devine, pur și simplu, o expresie a recunoștinței pentru frumusețea Creatorului.

De aceea, în opinia mea, Biblia nu ne lasă o listă de cosmetice permise și interzise. Fiindcă ne oferă ceva infinit mai dificil și infinit mai frumos: o inimă nouă. Iar o inimă nouă va ști să folosească și frumusețea fără să i se închine.