Scriam zilele trecute despre cugete referitoare la necredința în care cădem adesea fiecare, mai mult sau mai puțin...

Mă oprisem la nevoia aceasta de a dedica un timp doar pentru El, pentru noi. Pentru că întru El ne regăsim cu adevărat pe noi înșine. Pentru că din acest răstimp ne tragem seva, respirația interioară. Credința se hrănește, credința se actualizează în chip înnoitor lăuntric, se reconștientizează asumat și tot mai matur. Ori, pentru acest lucru este nevoie de dedicare. Concretă.

Trăim vremuri răsucite și mereu alergate, risipite, însă Domnul a lăsat nouă liman Sfânta zi de Duminică. Și adesea câte un scurt răgaz peste zi în care să ne încăpățânăm puțin spre retragere...

Pentru că avem nevoie să ne interiorizăm, să cugetăm, să ne întrebăm și să ne răspundem. Pentru că avem nevoie să ne hrănim cu Duh, din care trăim, de fapt. Iar acestea nu se pot interioriza în goana trecerii sau a îndestulării trupești. „Să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii” (Luca 21, 34)”. Este Cuvânt de la Domnul. Căci nu știm ceasul sau ziua când ne vom duce și ne vom înfățișa înaintea Celui pe Care nu Îl cunoaștem...

Avem nevoie de ziua de duminică. Ziua odihnei. Ceasul odihnei lui Dumnezeu. Peste noi, cu noi... Nu în zadar a dăruit nouă Domnul ziua de duminică – ziua Învierii și a odihnei. Nu a lenevirii, a șederii la tv sau a grătarului. Odihna este ceva mult mai presus. Este tihna în Domnul, acel răgaz în care săptămâna nu ne mai mână de la spate, când avem dreptul ca grija cea lumească să o lepădăm, să ne rezervăm timpul cu Domnul nostru, acest răgaz de care avem atâta nevoie pentru a ne întregi. E de înțeles omenește că în timpul zilelor de lucru nu ne putem dedica Lui în lume. Decât numai prin fapte, poate, și adesea la rugăciune, în toiul nopții de mai reușim, când toate tac. Însă Duminica este invitația special arvunită nouă, pentru a ne regăsi și odihni întru El. 

Într-o frumoasă duminică de vară, am trăit intens simțământul acesta, atât de lucrător: că duminica este ziua în care nu doar că ne odihnim noi, ci în care Dumnezeu dorește a ne împărtăși nouă odihna Sa. Odihna aceea sfântă, când la facerea lumii Își cerceta lucrarea mâinilor Sale și rostea cum că toate sunt bune... toate sunt în bună rânduială. 

Era vară, soare și lumină. Sfânta Liturghie se săvârșea afară. Copiii gângureau voioși în jurul părinților veniți la slujbă, iar păsările îngânau preoții ca niște cântăreți cerești. Curtea bisericii – verde intens, era scăldată în lumină și har. Atât de frumos era să fim împreună, creștini cunoscuți și necunoscuți, în acea bătătură din tinda Raiului! Îmi simțeam sufletul atât de plin... plin de iubire, frumusețe și recunoștință înaintea Domnului, că mi se odihneau toate rănile săptămânii. Răni zbârcite de tot felul de griji. Dar acum se făcuse pace, încât fiecare zgârietură a sufletului se lipea cu lumină, fiecare zdrobire, cu mângâiere. Lacrimi de mulțumire îmi scăldau toată ființa, înnoindu-mă. Atunci așa am simțit, așa am trăit, că Domnul a împărtășit nouă odihna Sa... A revărsat peste noi și în noi tihna facerii mâinilor Sale preasfinte... În dumnezeiasca Liturghie, în odihna ce ne-a rânduit duminica, ne cuprinde în frumusețea Sa, în contemplare. 

Este ca o umplere pe dinlăuntru cu slava Sa, este ziua când El Însuși lasă a se stinge toate și a mulțumi, a contempla El Însuși lumea, pe noi, fiii Săi, precum caută în duh patriarhal un părinte către neamul său așezat la o masă din zi de Paști și se veselește cu nespusă iubire de feciorii săi, trecându-le toate cu vederea, pentru Înviere...

Așa este pentru mine ziua aceasta, de duminică – ziua când Domnul ne dăruiește a trăi fărâmă din tihna cu care El Însuși S-a odihnit peste noi, cu Iubire. Ziua odihnei Lui și a noastră. Ziua Euharistiei, Taina Mulțumirii. Căci nu poate fi odihnă fără mulțumire. Duhul nemulțumitor nu se poate odihni cu adevărat în Domnul. 

Nu în zadar Sfânta Împărtășanie (Împărtășirea cu Domnul) se mai numește și Sfânta Euharistie (Mulțumire). Mulțumirea este o taină. Căci ne face văzători și trăitori a celor anevoie de văzut. A multor minuni pe care zilnic le trecem cu vederea. Abia mulțumind vedem și ne bucurăm. Mulțumirea ne transformă, ne odihnește și ne învață să contemplăm, trăind, pe Domnul. Iar astfel credința devine reală.

Avem nevoie de momente de pauză, de stop cadru, momente fără scenă și public, pentru a reuși să ne regăsim, să ne mai fim nouă înșine intimi și sinceri. Avem nevoie să lăsăm adesea apa din paharul minții să se așeze, să se limpezească, pentru a putea vedea din nou lucrurile clare, în adevărul și sensul lor dat de Dumnezeu, nu prin plutirea tulbure a patimilor răscolite de amestecarea cu lumea.

Duminica trecută nu m-am putut împărtăși, iar săptămâna anterioară fusese pentru mine oarecum sălbatec de grea, cu zbateri și lupte adesea de neîndurat. Am remarcat că oricât încercam să mă adun, să îmi așez gândurile, analitic și cu luare aminte, nu puteam face ordine în cămara inimii. Ceva nu se lega. Apoi a venit vremea să pot merge la Sfânta Liturghie, să pot lăsa toate deoparte și să mă revărs întru El. Atunci, fără liste și ordine, cugetul s-a așezat, s-a limpezit. În harul pe care Sfânta Biserică, dumnezeiasca Liturghie îl împărtășește nouă, mintea se sublimează, inima se umple și în ale Sale pe toate le înțelegem altfel, în Adevăr... Și astfel învățăm din nou să credem. Mai adevărat. 

Avem nevoie de Sfânta Liturghie, de har, pentru a dobândi o inimă clară, văzătoare, trăitoare a luminii necreate. Fără har timpul devine vid, văzduhul – gri, neființă; iar noi ne mișcăm parcă într-o realitate care nu există. Mimăm viața, mimăm că suntem. Însă numai Duhul face viu, numai Duhul Sfânt ne face părtași la Cel Ce Este, la adevărata realitate și funcționalitate a vieții. 

Avem nevoie să facem uneori liniște, să tăcem cu smerenie în propria noastră viață, mai ales în suferințe pe care nu le pricepem, răbdând și așteptând pe Domnul, pentru ca Însuși El să ne dăruiască la vremea cuvenită adevăratul înțeles. Astfel, vom vedea timpul ca pe o drojdie care dospește toate, le preface într-un prezent atemporal, un acum al unei inimi tot mai cuprinzătoare, al unei minți care să își poată trăi toată viața în chip conștient, precum o carte a conștiinței înaintea Feței lui Dumnezeu.