O, de am învăța de la Hristos calmul evitării conflictelor când pare că propovăduim am fi scutiți de multe. Mai întâi n-am mai predica încercând să dovedim ceva. Știind că El este Cuvântul, ne-am feri de cuvintele care nu Îl reprezintă pe El. Apoi, am simplifica ispita de a încerca să spunem mai mult decât a vrut El să spună, ori am reduce alunecarea spre moralism unde e loc numai de morală. Pur și simplu. Am rămâne ai Lui. Am reuși să ne ținem deoparte de asumarea prea omenească a discursului teologic. Am rămâne oameni. 

Când recitești Evanghelia încontrării la Iisus a fariseilor, cărturarilor etc., înțelegi că nu despre lipsă de carte este vorba la ei. Recitiți textul acesta și veți înțelege că L-au atacat pe Hristos cu citate, cu interpretări cu tot ce era teologie pentru ei. Iar Iisus îi ține departe de interpretarea lor prin viață, prin privirea dinspre interior a ceea ce ei știau și turuiau pe de rost. Îl interceptează efectiv, Îi întorc cuvintele, complică răspunsurile. E o joacă pentru ei. Dar Hristos se ia în serios, El știe că este Dumnezeu-Omul și refuză joaca lor. Răspunde științei lor de carte cu adevărul că a crede în cuvintele Lui e mai mult decât știință. E veșnicie. Cum să înghită ei așa ceva? Dar cei care reduc tot mesajul Mântuitorului la ceea ce știu ei și cred că li se cuvine numai lor Împărăția? Cum de am admite că sunt mai bun? Doar pentru faptul că se dau ai lui Hristos nu-i face altfel decât pe cei care se bat cu pumnul în piept că sunt ai lui Avraam. Pentru că nu tradiționalismul e credință ci Hristos Cel viu care mută frontiera credinței dincolo de limitele unei apartenențe fizice (Templu) ori spirituale (neam ales). Tare îmi pare un text potrivit vieților noastre de acum în care fiecare se crede mai ales decât fiecare. Hristos Domnul insistă pe descoperirea voii Tatălui în vreme ce ei insistau pe construcția de piatră a ritualului ce privește pe Tată. Grea lecție până astăzi. 

Mereu am privit știința de Scriptură ca un avantaj al celui care îl și iubește pe Hristos. Cel care doar vrea să pară deștept – și avem câțiva pe piața de vorbe – răsucesc cuvinte goale, lipsite de respectul și dragostea din care se naște cunoașterea lui Hristos Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Am descoperit în timp că lipsa de iubire în ca privește pe Hristos umple de lipsă de sens în iubirea aproapelui. Un soi de paralizie a chipului Slavei lui Dumnezeu, lipsindu-l de împlinirea în asemănare. Poate părea o nimica toată, dar când ascult cum predicile se transformă în torpile sufletești peste valurile furtunii din sufletul amărâților, mi se rupe sufletul. Priviți la Hristos și înțelegeți. Nu e o răscoală continuă Evanghelia Sa. E mai degrabă un liman, un țărm de liniște la vreme de furtuni, nu e suficient să citim din Scriptură ci trebuie să îngăduim inimii să îl iubească pe Hristos. Să citească în El cu inima și să fie plină de iubirea Sa. 

Cred că perioada acesta îndreptată către Venirea Duhului Sfânt este un soi deconstrucție de întâmpinare a Adevărului relevat prin El. Nu poți ști totul despre Dumnezeu dar Duhul Sfânt te poate ajuta să-I cunoști voia Sa. Ceea ce pentru tine, ca om, e minunat. E totul. Sunt mereu uimit și admir mereu lucrarea Duhului Sfânt în viețile Sfinților. Nu-i face deștepți, ci sfinți. Anume le deschide mai degrabă Împărăția decât mintea și în ordinea gândirii lor se adaugă logica lui Dumnezeu. Ori în logica Acestuia, Scriptura nu-i prilej de concurență, ci de împlinire. Pentru că oriunde este concurență este și orgoliu și dorință de afirmare falsă. Numai unde este împreună-lucrare Duhul Sfânt vine, desăvârșește și sfințește. Deschide nu mintea cât Raiul ca mintea să vadă Învierea. Când se stârnește gâlceavă omul care știe voia lui Dumnezeu se pleacă rugăciunii, trece printre cei gureși și odihnește Duhul. Se ferește, iese, merge mai departe.