„După ocuparea Basarabiei, ni s-a propus să rămânem şi să colaborăm cu noua stăpânire sovietică. Pentru cei care acceptau erau promise funcţii, linişte şi siguranţă. Pentru cei care refuzau, urmau ameninţările şi prigoana. El era agitat, nervos, revoltat, dar se stăpânea şi cu o voce chiar blândă, a zis: «Au plecat oameni de care noi nu avem nevoie, pensionari, bolnavi, mame cu copii mici, dar oamenii de care avem nevoie îi reţinem». 

Şi, apropiindu-se de mine, a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: «Uite, cererea e gata, numai să semnezi. Poţi semna şi pentru soţul dumitale şi mâine va fi numit unde vrea el şi vom rămâne prieteni pentru totdeauna».

Au trecut cinci minute de tăcere, nu pentru că eu şovăiam, ori nu aş fi fost hotărâtă, ci pentru că mă întăream, ca să dau ultimul răspuns hotărât. O putere lăuntrică m-a ridicat de pe scaun şi cu îndrăzneală i-am spus: «Nu semnez nimic!».

Ochii lui au sticlit ca la vultur şi mi-a zis: «Ai să mă ţii minte!». Şi într-adevăr l-am ţinut minte, pentru că după puţin timp am fost arestaţi şi deportaţi.”

(Fragment din volumul „Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei”, Ediția a III-a, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010)