Pentru ca cineva să poată scrie un articol mulțumitor despre teologia Sfântului Ioan Evanghelistul, ar trebui să citească măcar o mică parte din vasta literatură teologică dedicată acestui om minunat, cunoscut în tradiție și sub numele de „ucenicul iubit”, „apostolul iubirii” sau, mai popular, ca Sfântul Ioan Teologul. Din capul locului voi mărturisi că nu am citit prea multe despre acest sfânt. În afară de cea de-a patra Evanghelie, cele trei Epistole sobornicești și Apocalipsa, pot adăuga câteva introduceri la aceste cărți biblice, câteva comentarii generale la Noul Testament, câteva articole enciclopedice și câteva studii pe această temă. Aș mai putea adăuga și Viața Sfântului Ioan Evanghelistul, așa cum apare în colecțiile de vieți ale sfinților, conform tradiției ortodoxe. Astfel, acest articol nu poate pretinde să fie mai mult decât un simplu eseu în care se pune accent pe teologia unitară a Sfântului Evanghelist Ioan în toate cele cinci scrieri noutestamentare ale lui: Evanghelia a patra, cele trei Epistole sobornicești și Apocalipsa.

Există un aspect special de menționat în legătură cu supranumele Sfântului. În calendarul Bisericii nu sunt prea mulți sfinți care poartă titlul de „Teologul”. De fapt, există doar trei: Ioan, autorul cărților biblice menționate mai sus, Grigorie de Nazianz (329-390), arhiepiscopul Constantinopolului, retras din tronul orașului imperial în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic (381) și autorul binecunoscutelor „Cinci discursuri teologice” împotriva arienilor, precum și Simeon „Noul Teolog” (949-1022), monah la Studion, faimoasa mănăstire de elită din Constantinopol. Trebuie remarcat faptul că ultimul dintre ei a fost numit inițial „Noul Teolog” doar ironic, din cauza stilului scrierilor sale mistice, care nu erau prea bine văzute de contemporani. Ceea ce îi unește pe acești trei teologi ai Bisericii este legătura lor specială cu Persoana și învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan a scris în mod excepțional despre Dumnezeul iubirii Care S-a întrupat și a venit în lume pentru a-i mântui pe oameni, copiii Săi iubiți, din moarte și din stricăciune. Sfântul Grigorie a ajuns la Constantinopol ca un episcop mai degrabă simbolic, ca păstor al unei mici comunități niceene, singura din oraș, care își ținea slujbele la acea vreme în Capela Învierii, în timp ce toți ceilalți creștini ai capitalei erau arieni, negându-L pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și Fiu deoființă cu Tatăl. Din tradiție se știe că Sfântul Grigorie a vorbit așa de frumos despre Domnul Iisus Hristos, încât la sfârșitul slujirii sale arhierești în cetatea imperială (care a durat numai 3 ani!), rămăsese în Constantinopol numai o comunitate ariană, celelalte primind adevărul credinței ortodoxe, care s-a statornicit după cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Simeon a scris câteva tratate despre lumina divină și, împotriva curentului raționalist al epocii sale, a promovat pe Iisus al inimilor, nedorind să vorbească în mod filosofic despre Cuvântul dumnezeiesc al Vieții.

Dar să revenim la Sfântul Ioan, „unul dintre ucenici pe care-l iubea Iisus” (Ioan 13,23). Astăzi, în lumea teologică apuseană, există numeroase îndoieli cu privire la faptul că acest ucenic ar fi una și aceeași persoană cu autorul Evangheliei atribuite lui în mod tradițional. Faptul că manuscrisele grecești originale atestă Evanghelia ca fiind „după Ioan”, fără a menționa însă nimic despre calitatea acestuia (de ucenic, apostol, prezbiter etc.), i-a determinat pe unii comentatori moderni să se îndoiască că acesta este Ioan Apostolul, fiul lui Zevedeu. Numărul argumentelor în favoarea acestei îndoieli crește în fiecare an, dar nu este locul potrivit ca să aprofundăm aici acest subiect. Îndoielile sunt chiar mai mari în ceea ce privește Epistolele, iar paternitatea sa asupra Apocalipsei este aproape în general negată în Bisericile occidentale, mai ales în cercurile savante. În această situație ar fi greu să ne mai rămână ceva de la singurul ucenic care a fost martor la răstignirea Învățătorului și Stăpânului său (la Ioan 19,26 el este numit încă o dată „ucenicul pe care îl iubea [Iisus]”) și, probabil, la îngroparea Lui, fiind totodată și unul dintre primii care au aflat, împreună cu Petru, de mormântul gol (la Ioan 20, 2 el este numit „celălalt ucenic, pe care-l iubea Iisus”, iar la Ioan 20,8, „celălalt ucenic”). Desigur, nu împărtășesc rezervele teologilor occidentali mai-sus amintite, din câteva motive care pot părea subiective în ochii unor raționaliști sau inutile în ochii tradiționaliștilor stricți.

Evanghelia după Ioan

Autorul celei de-a patra Evanghelii a scris binecunoscutul Prolog care începe cu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, o paralelă incredibilă la Cartea Genezei: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” (Facere 1,1). De fapt, autorul Evangheliei rescrie Geneza sau, mai bine zis, completează textul în modul în care rabinii evrei obișnuiau să scrie comentarii biblice cunoscute sub numele de Midrașim și Targumim. A patra Evanghelie intenționează să transmită cititorilor, încă de la început, că Iisus Hristos nu este doar Mesia Cel așteptat, ci Cuvântul lui Dumnezeu, deoființă cu Dumnezeu, atemporal și aspațial ca Tatăl Său, Cel Atotputernic. Cuvântul lui Dumnezeu este Cel în care este „viață”, iar această viață este „lumina oamenilor” (Ioan 1, 4), care „luminează în întuneric”, fiind imposibil de cuprins de întuneric (Ioan 1, 5) și Cel „care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Această descriere complexă a Logosului divin, dincolo de tot ceea ce este creat, dar nu străin creație, dezvăluie un teolog profund care știe foarte bine ce înseamnă pentru el și pentru întreaga omenire cunoașterea lui Dumnezeu, cunoaștere mai presus de rațiune. Mă întreb cine ar putea înțelege atât de bine profunzimile lui Dumnezeu – care Se revelează în lume în lumina din interiorul fiecărei ființe umane – dacă nu tocmai „ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan 19,26), cu care Domnul a putut împărtăși o astfel de învățătură misterioasă despre un Dumnezeu nebun, Care a hotărât să moară pentru oamenii Săi? Autorul Evangheliei este unul dintre cei – probabil nu atât de mulți, nu la început – care au primit Cuvântul și cărora Cuvântul divin „le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1,12-13).

Potrivit „ipoteticului Ioan Evanghelistul” – oricine ar fi fost el, dar cu siguranță autorul acestui minunat tratat teologic cunoscut și sub numele de „Prologul lui Ioan” –, cei care cred în misiunea Cuvântului divin Care „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi […] plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14) – cine altcineva decât Iubirea însăși ar putea să locuiască printre creaturile Sale? –, acești nebuni care cred în Dumnezeul Cel răstignit, nu se mai nasc ca ființe naturale, ci ca ființe supranaturale, destinate să devină fii ai lui Dumnezeu. 

Dumnezeul lui Ioan Evanghelistul Își oferă trupul ca să fie mâncat și sângele ca să fie băut; ba mai mult, El le spune ascultătorilor săi oarecum conservatori că „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53), vorbindu-le astfel despre viitoarea Taină a Sfintei Împărtășanii, posibilitatea miraculoasă prin care chiar și noi astăzi, după 2000 de ani, ne putem împărtăși de dumnezeire într-un mod atât de profund.

Dumnezeul lui Ioan Evanghelistul plânge când oamenii Săi mor, chiar dacă știe că Învierea va veni în curând. El știe ce înseamnă să afli despre moartea unui prieten (Ioan 11,35: „Și a lăcrimat Iisus”), imagine care se completează minunat cu atitudinea lui Iisus în fața morții unui fiu (Luca 7,11-17) sau a unei fiice (Matei 9, 18-26, Marcu 5,22-43 și Luca 8,41-56).

Iisus Cel descris de Evanghelistul Ioan este Cel care primește, din iubire, reverența profundă a Mariei care a uns picioarele Învățătorului (Ioan 12,3), fără ca ea să știe măcar că profețea moartea viitoare a Logosului Divin întrupat. 

Ioan menționează de nenumărate ori că Iisus este întruparea Iubirii dumnezeiești. După Înviere, Iisus îl întreabă de trei ori pe ucenicul său, Petru, dacă Îl iubește, iar acesta răspunde afirmativ. După ce a fost îndemnat să-și urmeze Învățătorul, Petru „a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui…” și L-a întrebat ce se va întâmpla cu acesta. Iisus i-a dat un răspuns evaziv: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie!” (Ioan 21,20-22). În final, autorul Evangheliei se dezvăluie ca fiind chiar tainicul ucenic: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată...” (Ioan 21,24).

Epistolele ioaneice

Cele trei Epistole ale lui Ioan sunt scrise în același stil ca și Evanghelia după Ioan și au aceeași temă,  anume a-L prezenta pe Iisus Hristos ca Dumnezeu și ca Iubirea întrupată în lume, Cel care rămâne printre noi, dacă urmăm porunca de a ne iubi unii pe alții. Prologul primei Epistole uimește prin asemănarea sa cu cel al Evangheliei: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii; și Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim...” (1 Ioan 1,1-2). Aceeași opoziție dintre lumină și întuneric ca în Evanghelie este prezentată aici chiar mai puternic: „Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El” și „dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (versetele 5 și 7). Importanța împărtășirii euharistice este afirmată aici la fel ca și în Evanghelie. Încă o dată, așa cum Evanghelia arată că lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10), aceeași formulă este reluată în prima epistolă (1 Ioan 3,1). Există și alte idei similare, cum ar fi opoziția față de Dumnezeu a fiilor diavolului și a adepților antihristului (Ioan 8, 37-45; 1 Ioan 2,16-18; respectiv 2 Ioan 1,7 și 3 Ioan 1,11), importanța iubirii între frați (Ioan 13, 35 și Ioan 15, 12 și 17, respectiv 1 Ioan 3,14, 16 și 23, sau 2 Ioan 1,6), îndemnul de a rămâne în Domnul, ca singura cale prin care Domnul rămâne în noi (Ioan 15,4, respectiv 1 Ioan 3,24). În ciuda faptului că Îl cunoaștem pe Dumnezeu ca Iubire și Lumină, Care a murit pentru noi și Care rămâne în noi dacă Îi cerem acest lucru (Ioan 15,7, respectiv 1 Ioan 4,10), Sfântul Evanghelist afirmă și că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1,18, respectiv 1 Ioan 4,12). 

Așadar „preotul” (sau, în originalul grecesc, „prezbiterul”) care se adresează Bisericii întregi la 2 Ioan 1,1, respectiv lui Gaiu în 3 Ioan 1,1, autorul acestor Epistole, nu are cum să fie altcineva decât însuși Ioan, „Apostolul iubirii”, autorul celei de-a patra Evanghelii.

Apocalipsa

În ceea ce privește Apocalipsa, scopul unei astfel de cărți este în mod evident diferit de cel al Evangheliei și al Epistolelor. Diferența de stil, de idei și chiar de vocabular este de-a dreptul normală. O carte profetică ar folosi imagini și situații într-un mod cu totul nou așa că, dacă am încerca să facem o paralelă între Apocalipsă și Evanghelia după Ioan, am observa mai multe diferențe decât asemănări. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că e vorba despre doi autori diferiți.

Unul dintre „semnele” importante că Ioan, autorul Apocalipsei, ar putea fi un alt Ioan decât al Evangheliei este faptul că el nu se numește „apostol”, „ucenic”, „evanghelist”, ci „Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus...” (Apocalipsa 1,9). Dar cine poate fi părtaș la toate acestea, dacă nu însuși ucenicul iubit al Domnului? În sprijinul identității ioaneice, să observăm paralela – ideatică, dacă nu lexicală – dintre prologul primei Epistole, citat mai sus, și cel al Apocalipsei: „Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut” (Apocalipsa 1,1-2). „Fiul Omului” – aluzie la cartea profetică a lui Daniel – este întotdeauna înconjurat de o astfel de lumină, aproape imposibil de văzut (Apocalipsa 1, 13-16), așa cum se întâmplă în Evanghelie și cu atât mai mult în prima Epistolă. Întreaga carte a Apocalipsei este prezentată ca o luptă a celor (nu atât de mulți) care mărturisesc pe Domnul împotriva forțelor răului, împotriva antihristului, a fiarei (balaurului) și a diavolului însuși, lucru care este destul de familiar și în Evanghelie, dar mai ales în Epistole.

Udo Schnelle, un specialist german contemporan în studiul Noului Testament menționează în lucrarea sa Einleitung in das Neue Testament (ediția a V-a, Vandehoeck, Göttingen, 2005, p. 617) că autorul Apocalipsei are două surse principale, și anume cărțile Vechiului Testament (în special Profeții și Psalmii), respectiv Sfânta Liturghie, deoarece Ioan face numeroase aluzii la duminică, altar, ritualuri, Euharistie. Apocalipsa conține texte compuse ca imnuri antifonice, doxologii, trisaghioane, aclamații „axios”, rugăciuni de mulțumire. Dar și mai important decât sursele folosite de autorul Apocalipsei este faptul că totul se referă la Împărăția lui Dumnezeu care urmează să vină, un concept prezent în Evanghelia lui Ioan, de două ori în legătură cu Botezul (Ioan 3,3; 3,5) și o dată în legătură cu Patimile lui Iisus (Ioan 18,36). Imaginea atât de des invocată a Mielului în Apocalipsă este prezentă în mărturisirea aceluiași Ioan Botezătorul despre Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,36), cu mențiunea specială că Evanghelia folosește pentru această imagine cuvântul grecesc „amnos”, un sinonim al termenului „arneion”, așa cum apare în Apocalipsă. Cei doi termeni diferiți care desemnează Mielul au constituit pentru alții un semn al presupusei paternități diferite a celor două opere. Oricum, Mielul Care Se dă pe sine pentru viața lumii constituie o imagine prezentă în mod egal în Evanghelia și în Apocalipsa lui Ioan. Iar ideea iubirii frățești, omniprezentă în Evanghelie și în Epistole, marchează o paralelă cu ideea comuniunii frățești în Biserică, conform Apocalipsei (19, 4 și 9; 22,3). 

Mai este de subliniat încă un aspect cu privire la Apocalipsă. Dacă Evanghelia urmărește să stabilească o paralelă cu cartea Genezei, Apocalipsa se încheie în același mod, prezentând Noul Ierusalim ca noul Rai al Domnului, din care nu pot lipsi elementele specifice: râul minunat (Apocalipsa 22,1 cf. Facere 2,10), pomii (printre care și Pomul Vieții, Apocalipsa 22,2, cf. Facere 2,9), pietrele prețioase (Apocalipsa 21,11 și 18-21 cf. Facere 2,11), oamenii ca împărați (Apocalipsa 21,24 cf. Facere 2,8 și 19), prezența lui Dumnezeu (Apocalipsa 21,23, cf. Facere 3,8), îngerii (Apocalipsa 21,12 cf. Facere 3,24), pacea și nevinovăția (Apocalipsa 21,1-6, cf. Facere 2,25) etc.

Teologia iubirii divine

Ideile teologice din cartea Apocalipsei ar merita un studiu separat. S-ar putea susține părerea multor comentatori occidentali moderni, că există numeroase diferențe între această carte și Evanghelie, dar și asemănări. Totul depinde de poziția pe care o adoptă fiecare dintre noi. Optez cu convingere pentru cea tradițională, conform căreia Apocalipsa și cea de-a patra Evanghelie sunt de aceeași inspirație ioaneică. Aș privi cu totul pozitiv diferențele dintre ele, ca fiind complementare și cauzate de intenția și tipul lor diferit de comunicare. Aceste cărți ale Noului Testament alcătuiesc împreună o imagine originală și completă a teologiei Apostolului Ioan, un om interesat de ceea ce înseamnă iubirea divină, de modul în care noi, cei muritori, putem participa la iubirea divină nesfârșită și la acea lumină care se află de obicei dincolo de puterea noastră de cunoaștere. Un Apostol interesat de modul în care a fost creată lumea și de modul în care ea se va sfârși, care a construit o imagine completă a cosmosului, restaurat la sfârșit într-un mod cu totul mai glorios decât era la început. Un Apostol interesat de modul în care a fost posibil ca să Se întrupeze Cuvântul dumnezeiesc, să sufere și să moară pentru noi, dar și să învieze și să domnească în Împărăția Sa, așteptându-ne să-L urmăm. Apostolul a descris această formă de așteptare ca fiind una activă: Dumnezeu Se dăruiește pe Sine în Trupul și Sângele Lui, pentru a ne face accesibil izvorul Apei celei vii. Același Dumnezeu ne iubește și așteaptă de la noi aceeași iubire îndreptată nu numai către El, ci și către toate făpturile vii. Pe scurt, acest om nu poate fi altul decât Apostolul Iubirii, Ioan, fiul Tunetului.