Tainica mulțumire a orbului vindecat. Credința în Cel care îl vindecase. Nici amenințarea cu excluderea din comunitate – de unde oricum orbirea îl excludea, să fim înțeleși – și nici trecerea întregii responsabilități pe umerii săi nu îl deranjează. Pare că e vinovat că a fost vinovat. I se aplică culpa de Sabat cu o seninătate vrednică de o cauză mai bună. Fusese scos din orbire în zi de oprire a muncii. Deși acceptăm că Dumnezeu nu lasă lumea sa fără Sine nicio clipă și primele înțelegeri ale ideii de Dumnezeu-Proniatorul lumii vin tocmai din zona gândirii fariseice. Poate că știau teoretic despre proniere dar se pare că atunci când Proniatorul se arăta refuzau să-L zărească. Omul e destins. Îl dădeau afară dintr-un loc în care oricum era afară dat nu atât prin neputință cât prin interpretarea bolii sale. Evanghelistul insistă pe întrebarea ucenicilor către Iisus pentru că ea este identică modului de a gândi al fariseilor vremii. După cum și aveau să o așeze dinaintea fostului nevăzător. Îl fac păcătos atât pe el cât și pe Vindecător și omul e remarcabil. Despre păcatele sale nu are îndoieli. Dar poate vindeca de nevedere un păcătos? Poate să facă un păcătos vindecare omului păcătos? Dacă da, ei de ce nu pot? Ori sunt atât de interesați încât își doresc să ajungă și ei ucenicii Aceluia? 

Pare ironie, dar nu este. Omul e simplu și scos din nevedere bănuim că vede prima dată chipul celor care, în apropierea Siloamului, treceau din când în când să facă milă, conform legii. Poate erau chiar cei care îl încurajau și-i ziceau, din când în când, „te vei face bine” și care acum, că e bine, îi caută nod în papura vindecării. Niciodată egali cu sine. Mereu cu dublă măsură. Mă întreb deseori dacă vreun Mare Preot ori vreun bogat cu dare de mână ar fi fost vindecat în ziua Sabatului i-ar fi deranjat? De ce țin ei atât de mult la rigoarea ținerii unei zile? Era simplă chestiune de disciplină ori pedagogie socială? Nu reușesc să-mi răspund decât prin oglindire în momentele Răstignirii. Admit uciderea lui Hristos, jubilează dar se grăbesc să dispară mortul din văzul comunității ca să nu încalce norma Paștelui. Nu era conform cu ce știau ei despre Paște rămânerea în culmea Golgotei a Trupului celui Răstignit. Le deranja siesta zilei de odihnă. Scotea viața lor din comoditate. Ceea ce orbul vindecat simte să amendeze. 

Momentul pe care îl rețin mereu în suflet este ancheta. Impertinentă și abuzivă ca orice anchetă în care îți sunt chemați părinții la școală că ai luat 10 când nimeni nu se aștepta. Nu, nu ca să înțeleagă minunea îi cheamă fariseii ci ca să le atace liniștea. Oamenii fac pasul înapoi. În ciuda faptului că fiul lor fusese orb nu fuseseră alungați din comunitate. Acum, vindecat, riscă să fie dați afară. E absurd dar asta însemna sistemul dublei măsuri. Asta înseamnă până astăzi modelul fariseic al credinței. Care uneori răzbate și în atitudinile noastre zis creștinești. 

Mă vindec de tristețea anchetei văzând prietenia omului cu Hristos Dumnezeu-Omul. El știe că, dacă nu ar fi fost de la Dumnezeu omul ce-L vindecase, nu putea să o facă. E inalienabil toanelor din interiorul cercului în care nu fusese niciodată dar din care, acum, era exclus. Întâlnirea dintre el și Hristos e revelarea dumnezeirii Fiului prin prisma unui om prin care trecuse Lumina. Omul nu are îndoieli. Îl vede pe Hristos. Vede și mărturisește. Vede, mărturisește și se închină Fiului lui Dumnezeu pe care Îl vede pentru că El i-a îngăduit. Sfântul Simeon Noul Teolog în „Imnele vederii Luminii lui Dumnezeu ” ne aduce aminte că nu atât vederea îl ajută pe orb aici cât auzul ce-și fixase glasul Vindecătorului în memoria. Iar Sfântul Nectarie, vorbind despre Preoție, ne atrage atenția că omul, orb fiind, auzise glasul și simțise buna-mireasmă a lui Hristos Iisus, Fiul Omului. Nu-i știa chipul și numele, dar îi știa glasul și parfumul de Mire ceresc. Și se așează în ceata Mirelui. 

Nu știu dacă Tradiția păstrează evoluția orbului de la scăldătoarea Siloamului. Dar vedem cum Scriptura ne aduce la vedere, pentru a ne vindeca de orbire sufletească, o vindecare. Căruia Hristos îi diminuează spectacularul tocmai pentru a rămâne o minune. Fariseii numărau zilele, Hristos oamenii. Fariseii iubeau confortul religios. Hristos, zdroaba credinței. Și pe cei excluși – prin anchete ce vor culmina cu propria Lui anchetare – în care pare că sunt învingători și câștigă dreptatea dar pierde Adevărul. Cu omul vindecat Hristos are un dialog simplu. Discursului complicat teologic al gândirii fariseice – în care prevalează moralismul – îi corespunde o singură întrebare: Crezi? Răspunsul e mereu la om. Așa ne învață cel scos din orbire!