„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei”. (Ev. Ioan 17, 1-13).

1. Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic (325) – puntea între Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh

Înălțarea la ceruri a Mântuitorului Hristos este momentul care desăvârșește opera Sa mântuitoare prin înălțarea firii Sale umane îndumnezeite „de-a dreapta Tatălui”, devenind astfel puntea de legătură dintre cer și pământ pentru toți oamenii. Evanghelia rânduită spre lectură în prima duminică după Înălțare conține prima parte din Rugăciunea arhierească a lui Hristos (Ioan 17, 1-13; rugăciunea continuă până la finalul capitolului, versetele 14-26), care încheie cuvântările Sale de despărțire înaintea Pătimirilor (Ioan 13-16), în care Mântuitorul a promis ucenicilor trimiterea Sfântului Duh. Cei 318 Sfinți Părinți de la Niceea au arătat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl, care s-a coborât din cer, pentru a ne urca pe noi oamenii la cer. Aceștia au sintetizat credința Bisericii în primele șapte articole ale Crezului referitoare la Dumnezeu-Tatăl și la opera mântuitoare a lui Hristos, mărturisind în ultimul articol și credința în Sfântul Duh. 

Cel mai vechi document care atestă o sărbătoare a Sfinților Părinți de la Sinoadele Ecumenice este Calendarul Constantinopolitan sau Menologhiul-Evangheliar, datat la mijlocul secolului al VIII-lea. Acesta menționează la data de 16 iulie „pomenirea Sfinților 630 Părinți de la Calcedon, și a celor 318 de la Niceea, și a celor de la Constantinopol, și a celor din Efes“[1]. Așadar este vorba de o sărbătoare comună a Părinților de la primele patru Sinoade Ecumenice. Proclamarea acesteia a avut loc luni, 16 iulie 518, când s-a săvârșit în catedrala Aghia Sofia din Constantinopol prima Sfânta Liturghie solemnă în cinstea Părinților sinodali, pentru a arăta victoria împotriva monofiziților, care contestau integritatea firii umane a lui Hristos. Între secolele VII-VIII s-a dezvoltat treptat tradiția ca Părinții unui Sinod Ecumenic să fie prăznuiți fie la data deschiderii acestuia, fie la data încheierii, așa cum este cazul sărbătorilor Sfinților Părinți de la Sinoadele VI și VII Ecumenice. Astfel treptat au fost stabilite zile de sărbătorire liturgică a tuturor Sinoadelor Ecumenice. Tipiconul Marii Biserici din Constantinopol (sec. X) menționează sărbătoarea celor 318 Sfinți Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în duminica de dinaintea Rusaliilor, după ce în secolele anterioare fusese prăznuită în data de 20 mai. Prin stabilirea acesteia într-o duminică, prima înainte de Rusalii, sărbătoarea a devenit o punte liturgică între Înălțarea lui Hristos și Pogorârea Sfântului Duh, care continuă lucrarea Sa și îl face prezent pe Hristos în Biserică.

2. Câteva semnificații teologice și duhovnicești ale Rugăciunii arhierești a lui Hristos

Pericopa evanghelică rânduită de Biserică pentru această sărbătoare conține prima parte a Rugăciunii arhierești a Domnului, rostită după Cina cea de Taină. Două mari rugăciuni s-au păstrat în Noul Testament de la Domnul Hristos. Prima și cea mai cunoscută este Tatăl nostru, devenită rugăciunea repetată zilnic de creștinii din întreaga lume. A doua este Rugăciunea arhierească din capitolul 17 al Evangheliei după Ioan, rostită înaintea Sfintelor Pătimiri. Aceasta poate fi considerată, alături de cuvântările de despărțire păstrate în capitolele anterioare ca Testamentul Domnului Hristos lăsat ucenicilor Săi după Cina cea de Taină. Fiind o rugăciune teologică, foarte profundă, tainică și complexă, dar și foarte lungă, nu a fost receptată în tradiția de rugăciune a Bisericii ca atare, ci mai mult sub forma învățăturilor teologice și duhovnicești desprinse din ea. Pericopa evanghelică citită astăzi conține rugăciunea lui Iisus pentru Sine și pentru apostoli. Motivul teologic central pentru care a fost aleasă ca Evanghelie a Sărbătorii Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic este faptul că Mântuitorul arată egalitatea de Dumnezeire dintre El și Tatăl prin cuvintele: „Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi”. Datorită acestei afirmări indubitabile a unității dintre Hristos și Tatăl, precum și a comuniunii veșnice dintre ei, această pericopă evanghelică a fost rânduită a fi citită la toate sărbătorile Sfinților Părinți de la cele Șapte Sinoade Ecumenice (dintre celelalte șase sărbători, patru sunt cu dată fixă, iar două sunt prăznuite festiv: Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic – în duminica cea mai apropiată de 16 iulie și de la Sinodul VII Ecumenic - în duminica dintre 11 și 17 octombrie). 

Pe lângă dimensiunea teologică a Rugăciunii arhierești, în care Iisus arată relația eternă dintre El și Tatăl, din aceasta se pot desprinde o serie de învățături duhovnicești. 

Prima învățătură fundamentală este faptul că Domnul Hristos, deși se află înaintea Crucii, nu Se roagă pentru Sine, ci pentru ucenici și pentru întreaga Biserică. Acest mod de a fi, numit proexistență sau existență pentru ceilalți, i-a caracterizat întreaga misiune pe pământ și arată încă o dată spre finalul vieții Sale pământești iubirea Sa profundă pentru oameni. Chiar și în cele mai grele momente, Hristos nu Se gândește la suferința Sa, ci la mântuirea noastră. Doar o mamă sau un tată sunt capabili de atâta dragoste, încât în momentele grele ale vieții lor să se gândească la și să se roage pentru copiii lor. Atât de mult ne-a iubit! 

A două învățătură centrală a Rugăciunii arhierești este aceea că slava sau preaslăvirea Sa trece prin Cruce: „Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească”. Hristos își asumă Crucea, pe care o descrie ca „preaslăvire”, deși crucea este văzută în lume ca eșec și  înfrângere. Prin ascultarea de Tatăl și drumul de la Întruparea „pentru noi oamenii și a noastră mântuire” până la Pătimiri, Hristos transformă crucea, obiect al torturii și al morții, în obiect al dăruirii și iubirii desăvârșite. Învățăm de aici, că atunci când omul dă un sens suferinței sale, sensul devine o forță mai tare decât moartea și transformă suferința în cale spre Înviere! Aceasta a făcut Hristos, în ascultare de Tatăl și ne-a învățat că orice cruce poate fi transformată în slavă, că orice încercare din viața omului poate deveni un loc sau un spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu.

Sărbătoarea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic este, de asemenea, o mărturie a modului în care crucea este transformată în biruință. Printre Părinții sinodali se aflau Sfinți care au fost persecutați în anii 320 de împăratul din Răsărit, Liciniu. Sfântul Pafnutie Egipteanul se afla prin ei, având ochii scoși și răni în orbite, alți Părinți aveau mâinile sau încheieturile zdrobite în urma chinurilor din persecuție. Purtând crucea tuturor martirilor primelor veacuri acești mărturisitori ai credinței au scris Crezul cu cerneală la Niceea, după ce l-au „scris” mai întâi cu sângele curs din mărturisirea de credință a lor în fața autorităților păgâne ale vremii. Împăratul Constantin cel Mare îl chema pe Sfântul Pafnutie în palatul său și îl săruta pe orbitele ochilor, cerând sfat duhovnicesc de la el. Astfel, acești Sfinți și Mărturisitori ai credinței au transformat crucea lor în slavă chiar prin redactarea Crezului de la Niceea din 325, care completat cu articolele despre Sfântul Duh și Biserică la Sinodul al II-lea Ecumenic în anul 381 a devenit Crezul Niceo-Constantinopolitan. El este până astăzi „pașaportul” pentru cer al tuturor creștinilor și conține în el întreaga istorie de iubire a lui Dumnezeu pentru această lume. Cu acest „pașaport”, care constituie identitatea noastră creștină, nu trecem doar granițe pământești, ci nădăjduim să trecem și granița morții, spre împărăția lui Dumnezeu, mărturisită și trăită de Sfinții Părinți pomeniți astăzi. 

A treia învățătură centrală reiese din cuvintele: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iisus distinge în acest verset central al Evangheliei între „a crede în Dumnezeu” și „a-L cunoaște pe Dumnezeu”. Această diferență este foarte importantă pentru viața duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama spunea în mod asemănător: „Un lucru este a crede în Dumnezeu și un al lucru este a-L cunoaște pe Dumnezeu”. A crede înseamnă a accepta existența Lui, a recunoaște că El este Creatorul, chiar a admite adevărurile credinței, însă în mod exterior, intelectual, formal. Mulți oameni cred în Dumnezeu într-un sens general, spun că există o putere divină, merg de Paști și de Crăciun la biserică „să ia lumină”, respectă anumite tradiții religioase, însă nu cultivă o relație vie cu El prin rugăciune și viață duhovnicească. 

Sfântul Apostol Iacov spune: „Și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2,19), dar fac totul împotriva planului și voii dumnezeiești. Astfel, simpla acceptare a existenței lui Dumnezeu nu este suficientă pentru mântuire. A-L cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă doar informație, ci comuniune vie și experiență personală cu El, în rugăciune, în trăirea de fiecare clipă. Cunoașterea este întâlnirea cu Dumnezeu în toate clipele vieții noastre și lăsarea noastră în voia Lui spre a fi transformați de harul Său. Astfel, Sfânta Evanghelie ne îndeamnă la cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu care se obține prin rugăciune vie și curată, pocăință sinceră pentru păcate, participarea la Sfintele Taine, iubirea aproapelui și viață curată. Sfinții Părinți de la Niceea sunt în acest sens modele vii pentru noi, cunoscându-L pe Dumnezeu în viața lor și mărturisindu-L în Crezul Bisericii, care este un „pașaport” spre rai, pentru toți cei care fac pasul de la credința exprimată în acesta la cunoașterea Dumnezeului, a cărui iubire pentru lume Crezul o mărturisește.