După Înălțare, în prima zi, iată-ne întorși în plină Săptămână a Patimilor. Hristos Domnul ne ajută să recitim, prin lentila Crucii, prin lumina Învierii rostirile Lui, adevăruri inalienabile. Pentru aceea ele sunt de neînlocuit pentru creștini și oricât ar batjocori „cititorii” în texte transformând toată teologia în citări ori în parafrazări cu iz de ironie, nebănuind că Hristos îi cunoaște deja. Și-a ales Apostolii și, totuși, Filip Îi cere să le arate pe Tatăl. Ca și cum nu ar fi văzut și auzit nimic din predica Mântuitorului, din arătările Sale pline de sensul Învierii. El este cel care întreabă: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe?”. Nu ca unul dezamăgit – cum am fi noi pe învățăcei – ci precum Unul care iubindu-ne înțelege neputința de a cuprinde cu mintea noastră necuprinsul unui adevăr atât de adâncit în cer încât pare că nici cerul nu-l poate înțelege. De aceea Îngerii întreabă, când Hristos Domnul străbate cerurile la Înviere: Cine este Acesta care străbate din moarte cerurile, cum să fie El Împăratul măririi? Chipul lui schimonosit de ura oamenilor nu e recunoscut de ochii celor cu mulți ochi. E firescul necunoașterii a ceea ce nu putea fi cunoscut fără Înviere! Pare important să știm ceva din textul acesta. Că Hristos nu e supărăcios că nu învățăm la Școala Evangheliei dar se tulbură când o schimonosim pentru a intra în măsurile noastre ostile liniștii cunoașterii. 

Pentru aceea este pusă Evanghelia acesta aici. Pentru a ne aduce aminte că Înălțarea Domnului nu poate fi observată cu măsurile proprii cunoașterii umane și că fără Duhul Sfânt cunoașterea noastră se reduce doar la ceea ce vedem ceea ce reușim să citim ori reușim să legăm în cuvinte. Mântuitorul ofer alternativa cerească a cunoașterii. Cunoașterea prin credință, prin logica divină întrupată în uman, prin rațiunea prezenței Sale în mijlocul lumii. Dumnezeu-Omul. Întrupat în mijlocul oamenilor să-L arate în El pe Tatăl. Oamenii par că nu văd. Nu deschid ochii pe realitatea Hristos, ci pe linia lor de observație. Linie îngustă. Uneori prea îngustă. 

Când Mântuitorul spune ucenicilor: „Credeți Mie că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine?” nu exclude ucenicii din arcul gândirii dar armează cunoaștere pe o realitate nouă: credința. Nu oferă un nou Decalog – nici nu își pusese asta în țintă câtă vreme repetă „nu am venit să stric Legea ci să o plinesc!” – și Fericirile nu contorsionează cunoașterea umană în laturi lipsite de lumină. Nu vine ca un guru destins de tensiunea mântuirii dând lecții de contorsionism duhovnicesc. Forțând efortul altora doar pentru că lui i-a ieșit. În ce privește cunoașterea Tatălui cine și se așează ca o icoană în iconostas. Devine prezența Tatălui în lume prin aceea că sunt Una. Dar unitatea acesta nu poate fi înțeleasă de Ucenicii Săi. De urmăritorii Săi și mai puțin. Iar de detractorii Lui deloc. E motivul pentru care așteptăm Pogorârea Duhului Sfânt în planul cunoașterii lui Dumnezeu. Fără Cincizecime cunoașterea lui Dumnezeu s-ar diminua la mintea noastră. Și atât.

Acum să privim la oamenii cărora le lipsesc Rusaliile în cunoaștere. Lipesc segmente de cunoaștere cu promptitudinea unui pompier care montează capete de țeavă pentru ca apa să crească în presiune. Pentru ca jetul de apă să fie cât mai țintit. Dar oricât de bun ar fi conducătorul echipei de intervenție rapidă în lipsa apei din rezervor ori a unei surse de apă suficiente la îndemână intervenția este sortită eșecului. Asta ne spune de fapt Mântuitorul  prin cuvintele acestea: Să nu se tulbure inima voastră! Liniștea inimii noastre este tainicul izvor în care se oglindește cunoașterea Treimii și orice hurducăială de valori, orice bolovan de păcate scăpat în apa limpede a liniștii blochează cunoașterea. Ce îl oprește pe Filip să vadă? Dar pe Iuda, pe el ce-l împinge la trădarea lui Iisus Hristos? De ce orbii văd iar fariseii nu? Ce lipsește cărturarilor pentru ca îndelunga lor lectură să vadă în Hristos pe Cuvântul Întrupat? 

Obrăznicia pe care o afișează câte unii care cred că au mai găsit ceva de batjocorit la Scriptură mi-aduce aminte de niște copii de la bloc ce chinuiau pe un puști că citea prea mult, că intra în casă atunci când era chemat de mama sa ori că pur și simplu nu înjura. L-au chinuit ceva ani de zile. Atât că astăzi cel chinuit de ei e singurul care-i caută în penitenciar ori, pe câte unii, în cimitir pentru că el știe că ei nu-i cunoșteau firea și nici bucuria de a le sta alături oricât de urâcioși erau. Pentru că, pentru el, cunoașterea se făcea prin iubire, nu prin comparație și nici prin aroganța lipsită de bun simț a celui care crede că le știe pe toate. Hristos nu se tulbură nici El când pierdem harul căutării. Dar nu e bucuros când credem că l-am aflat în sincretisme ieftine ori dicteuri cu gust de reclamă în loc de asumare a cuvintele de har ale credinței. Spun des celor ce se tem de viață să nu se tulbure inima întru ei. Hristos e mereu aici, de partea noastră. Uneori împotriva incredibilei noastre obrăznicii opune încurajarea Sa de a nu ne pierde sufletul.