În urmă cu câțiva ani am fost chemat să citesc rugăciunile plecării unui copil bolnav oncologic. Calculele lumii și liniile matematice ale tratamentului dovedeau, pe hârtie și pe ecrane, că nu mai este nimic de făcut. Am urcat scările blocului cu o tristețe grea, apăsătoare și recunosc că nu mi-aș fi dorit să mai ajung. Știam că duc pe Cel Înviat celui care va învia. Dar asta nu schimba nimic din greutatea drumului. 

Ajung în dreptul apartamentului și zăresc ușa trântită de perete. Mi-am zis: „Am ajuns prea târziu!”. Mai ales că dinăuntru se auzea o agitație surdă, de glasuri care nu aveau explicație. Intru în casă și-l văd pe micul meu prieten – îi spuneam mereu Protagonistul și râdea tot mai obosit – în capul oaselor râzând de zor, înconjurat de colegii lui de la școală. Am avut sentimentul unei minuni. Și, slavă Domnului, nu m-am înșelat. Anul acesta s-a căsătorit, la 20 de ani de la ultima chimioterapie. Culmea, cu o colegă de clasă pe care nu mi-o amintesc, dar am descoperit-o în „fotografia” aducerii-aminte a acelui moment. 

Nici medicii, nici părinții și nimeni altcineva – nici măcar Protagonistul însuși – nu au altă explicație decât aceea care le însoțește pe femeile mironosițe când trec pragul dinspre roua rece a dimineții în lacrima fierbinte a Zorilor Învierii: Hristos a înviat și asta face totul posibil! Am învățat din momentul acela enorm. Am trecut prin greutatea unei întâlniri ca să-i descopăr bucuria unei dimineți a unui om ce se izbăvise, măcar o viață, din moarte. 

Poate de aceea le înțeleg pe Mironosițe. Gospodine atente la misiunea lor de a-L unge pe Hristos – Unsul, deja, în fond – cu mirul plângerii lor. Ca gest de evlavie și apartenență rituală la neamul lui David. Îl voiau uns, întărindu-i prin gest ritual icoana de ales al lui Dumnezeu din neamul lui David. Recunoșteau prin ritual că Domnul este din rădăcina aceluia și că în El își așezaseră toată nădejdea mesianității. Și nu greșiseră. Piatra pe care o socotiseră obstacol fusese dată la o parte la vremea când ele coborau spre mormânt. Un tânăr în haine luminoase șade pe piatră, în partea dreaptă. 

Poate e momentul să vă reamintesc că acesta este motivul pentru care la Utrenia Duminicii – mereu Utrenie a Învierii, în fapt – preotul citește Evanghelia Utreniei din dreapta Mesei altarului, apoi o „scoate” la lumină, în mijlocul naosului, spre închinare. Asta ca să vă încurajez să mergeți la Utrenie să vă închinați, așezându-vă la capătul cozii începute cu închinarea femeilor Mironosițe. Fir direct de lumină cu mormântul Învierii. Asemeni lor, am căpătat curaj. Vedem strălucirea Evangheliarului ca o fantă de lucire din dimineața aceea, dimineața fără de sfârșit a zilei celei neînserate.

Dialogul Înger- femei nu e dialog, ci numai descoperire. Femeile află că a înviat printr-o mărturie scurtă: „A înviat! Nu este aici!” și printr-un gest simplu: „Iată locul unde L-au pus!”. Un puști mi-a spus odată: „Pentru aceea au aripi îngerii, să arate cu aripa locul de unde a înviat Hristos!”. Pot oare să-l contrazic? 

O descoperire, așadar, și o trimitere către Apostoli cărora să le vestească tot ce au văzut. Nu discursuri de motivare, nu „scheme” de pedagogie ori cursuri de formare a opiniei. Mai ales că Învierea nu este nici părere, nici opinie elaborată, ci adevăr. Un adevăr care are nevoie de dovezi numai în mintea și sufletul celor care se ascund după frica de a iubi, de  a crede, de a nădăjdui. Cuprinse de frică au fost și ele, dar o frică dublată de uimire. Ca atunci când nu îți vine să crezi că un lucru minunat ți se întâmplă ție. Ție, căruia ți-au tremurat inima și picioarele să înfrunți moartea celui drag, plecare celui de neplecat din inima ta. 

Asta este lecția Mironosițelor. Prin ele Dumnezeu ne arată că știe prin ce trecem când iubirea noastră întrupată în cei dragi se teme să vadă moartea lor. Nu e vorba de curaj ci de înțelegere. De gustare din taina curajului care nu se rușinează să fie uimit de înviere. Și cine n-ar fi? 

Taina Duminicii acesteia mai ține de un adevăr. Limpede Hristos Domnul se arată femeilor ca gest de mulțumire. Ele nu au fost invitate la Cina de Paști că nu se făcea, conform obiceiului vremii, să forțeze nota punerii laolaltă a măsurilor Apostoliei. De aceea, Apostolilor le va da iertarea de păcate și mijloacele prin care să o acorde lumii, iar femeilor alergarea acesta de vestitoare ale Învierii. Maratonistele lui Dumnezeu. Cele care schimbă deseori dimineața în noapte și noaptea iarăși în zi pentru a putea hrăni, crește copii și încuraja sufletul trist al bărbaților. Poate că dacă am învăța din dimineața alergării lor prețul iubirii – strașnica emoție a aflării Adevărului Înviat – lumii i-ar fi mai ușor să redevină Împărăția lui Dumnezeu.