Suntem în prima vineri după Săptămâna Luminată, prima după Vinerea Izvorului Tămăduirii, așezată acolo parcă să vindece nu doar orbirea celui orb în Bizanțul de demult, ci și în vremea noastră, a celor care orbim și nu mai vedem că toate vinerile de peste an sunt ecoul Vinerii Mari. Dar niciodată Vinerea nu mai este una neînsemnată de la moartea pe cruce a Dumnezeu-Omului. 

Două alcătuiri așezate la Stihoavne, care se cântă la Utrenia Vinerii acesteia, poartă ecoul acelei Vineri, care abia a trecut. Iată pe cea dintâi: „Răstignindu-te, Raiul ai deschis oamenilor și cei morți împreună i-ai sculat, Cel Ce ești viața noastră; și ai înviat, moartea prădând cu puterea Ta, și ai unit cu adevărat cele pământești cu cele cerești; și ai umplut de bucurie negrăită ceata Apostolilor, Cuvinte al lui Dumnezeu, pace grăindu-le lor” (Stihira 1). 

Este acordul textului liturgic cu minunea de Evanghelie care se citește în Liturghia acestei zile (Ioan 5,30-47; 6,1-2). Pentru că întreaga Evanghelie despre acesta rostește memoriei noastre veșnice. Scris este: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică, și acelea sunt cele care mărturisesc despre Mine. Și nu voiți să veniți la Mine, ca să aveți viață veșnică! Slavă de la oameni nu primesc; dar v-am cunoscut că nu aveți în voi dragostea lui Dumnezeu”. 

Cuvinte care par cuvinte-editorial adresate societății omenești de ieri, de azi și, mi-e teamă, de mâine cu aceeași rezonanță. Venit în mijlocul lumii să ne împace cu Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul pune chezaș în mărturie pe Dumnezeu-Duhul Sfânt. Insistă Mântuitorul să ne spună că nu de la om ia mărturie. De altfel, cuvintele Sale sunt cu adevărat dureroase pentru sufletul celui care trăiește tăria căutării lui Hristos cu adevărat: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, iar slava care vine de la  singurul Dumnezeu nu o primiți?”. 

Nu am citit nicio definire mai corectă a scăderii morale din teoria și trăirea autoreferențialității, prin care unii se cred iluminați intelectuali și lovesc în oameni cu lipsa de caracter a unor lipsiți cu totul de lumină. Domnul atrage atenția că împăcarea pe care Crucea Sa o aduce omului cu sine și cu Dumnezeu nu se poate realiza fără om. Ori cu omul lipsit de omenie, ca stare de împlinire nedeplină. 

Al doilea text care m-a bucurat în înțelegerea Evangheliei zilei este acesta: „Stricăciunea a fost izgonită; nestricăciunea a înflorit; legătura cea de multă vreme s-a dezlegat; cerurile, pământul și cele de pe pământ să se veselească, că a înviat Hristos; moartea s-a prădat; ziua cea veselă s-a arătat; ușile fiind încuiate, înăuntru a intrat Dătătorul de viață și Domnul” (Stihira 2). 

Priviți la plasticitatea exprimării imnografului. Pare că îi este teamă să nu uite ceva din măreția Învierii și modului în care aceasta schimbă lumea, o restaurează. Cred că avem aici una dintre cheile metaforei liturgice. Admirația prin care este privită lucrarea lui Dumnezeu în viața lumii. Ori imaginea acesta a prădării morții leagă adevărul de adevăr: nu El ne învinuiește la Judecată pentru dubla măsură a vieții noastre, ci noi. Ieșind din responsabilitate când ne pică bine și aruncând totul pe umerii Lui, uitând că ei stau întinși pe Cruce. Priviți la nestricăciunea înflorită prin taina Învierii. Nu este conservantul cosmetic al chipurilor noastre umane, ci este darul mărturiei Lui în mijlocul nostru. O mărturie care mustră, dar și iartă, care doare, dar și vindecă. Pentru că Hristos este Învățătorul genial al lumii și pentru că trăiește cu noi restaurarea noastră. 

Am întrebat odată puștii de la un club de fotbal cu cine L-ar asemăna pe Hristos în echipa lor, din staff-ul lor de antrenament. Mă așteptam să îmi spună cu antrenorul ori cu preparatorul fizic ori, știu eu, să își afle printre colegi un model ori în jucătorii mai mari sau din cei de la televizor. Au numit pe rând pe toți, dar unul, îi spuneau Piciul, dar îl văzusem că avea un stâng necruțător – de altfel, acum este la un club cu academie de fotbal și mă rog, cuminte, să evolueze pozitiv în vocația lui sportivă – a intervenit cu o voce stinsă, total alta decât cea de pe teren: „Îl compar cu tatăl meu care a murit când eram mic. Și s-a întors către copiii ceilalți: Țineți minte cum ne ducea cu mașina, ne pansa rănile, ne aducea apă când ne era sete și alerga cu noi când cedam ritmul deși știa că nu va mai putea juca fotbal niciodată?”. 

Toți au strigat un „daaaaa” prelung. Și, dintr-odată, fiecare dintre ei și-a amintit câte ceva bun făcut de omul acela pe care, de altfel, îl știam bine și care mă și rugase, pe patul plecării, să-i caut puștiul din când în când. Acolo, în salonul uitării de sine, gândul lui era ca puștiul lui, Piciul, să nu sufere din lipsa lui. Și l-am văzut pe Pici marcând, luptând, deposedând cu gândul la el. Fără amintirea celor care ne fac binele în viață nu supraviețuim urii din jur. Nu vă lăsați copleșiți de urâciunea pustietății și de nimic din ce vă fură liniștea. Mereu lângă noi sunt cei care în viață au alergat, ne-au pansat și ne-au pasat decisiv, i-a durut durerea noastră, iar când pleacă, rămân parte integrantă a credinței noastre. Căci, nu-i așa, iadul e prădat. Hristos face moartea să-și urle neputința. 

V-ați gândit vreodată că toate strigătele de hulă și răutate împotriva lui Hristos, îndoiala semănată în numele unor frustrări personale – unele chiar de neîmplinire în știință, vă asigur – nu sunt decât ecoul schelălăiturilor din zorii Învierii, când iadul își scuipă ura că nu poate strica înflorirea nestricăciunii? Că toți cei care îndeamnă la stricăciune pe copii și tineri, pe noi toți, nu sunt decât cei care se cred agenții unei mari puteri, eșuată de fapt în văgăuna nimicului? 

Poate învățăm cu toți Picii pământului că este mult, mult mai important Cel pe care nu-L mai vedem și Este. Cel care ne-a învățat Tatăl nostru nu doar pentru Tatăl Lui, ci și pentru toți tații noștri. Și ne-a izbăvit din moarte ca să se împlinească de fiecare dată cuvintele: „Că Ție se cuvine împărăția și puterea și slava...”. Precum și Este!