† Dr. Irineu

Prin Harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

Precucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal,

Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Craiovei,

Har, milă și pace de la Mântuitorul Iisus Hristos,

Iar de la noi părintești binecuvântări

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Hristos a înviat!

Învierea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă pentru întreaga creștinătate intrarea în comuniune de iubire cu Tatăl în Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Evanghelistul, cunoscând taina iubirii dumnezeiești a Domnului, ne îndeamnă să privim cu smerenie și speranță spre Răstignirea Domnului și spre coasta Lui străpunsă de sulița sutașului[1]. Crezând astfel, mărturisim împreună cu toți oamenii din întreaga lume că „Dumnezeu este iubire”[2]. Iar creștinismul este în mod desăvârșit singura religie a iubirii, revelată de Dumnezeu. În iubire, creștinul își găsește sensul adevărat al existenței sale ca persoană făcută după „chipul lui Dumnezeu”[3]. Ca Fiu al Tatălui, Mântuitorul Hristos este Iubire din iubirea Tatălui și Cap al Bisericii, iar noi suntem mădularele Sale cuprinse în iubirea Sa divină[4]. Pentru a face vizibilă această iubire negrăită față de noi, Domnul Iisus Hristos S-a răstignit și a murit pentru păcatele noastre. A treia zi a înviat din morți și S-a arătat mai întâi Preacuratei Fecioare Maria, Maica Sa, femeilor mironosițe și Sfinților Apostoli. Pe aceștia nu numai că i-a întărit în credință, ci i-a unit în comuniune de iubire cu El în Duhul Sfânt[5]. Această comuniune frățească dovedește că Mântuitorul a acceptat să Se răstignească de bunăvoie pentru noi și să învieze din morți pentru ca să ne reunească pe toți întru iubirea Sa infinită[6]. Actualizarea acestei comuniuni de iubire, întemeiată pe Jertfa și Învierea Domnului, se perpetuează în Biserică din noaptea Învierii până astăzi. Suntem părtași iubirii dumnezeiești când arătăm roadele iubirii către semeni, mai ales când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului Cel înviat și înălțat la Ceruri. Sfântul Vasile cel Mare, într-o rugăciune de la dumnezeiasca Liturghie, sublinia această legătură dintre noi și Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „și pe noi pe toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh”[7]. De asemenea și în slujba Utreniei mărturisim această unitate a credincioșilor întru Învierea Domnului, spunând: „Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi, de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt”[8].

Iubiți Părinți, frați și surori,

Biserica noastră, vorbind despre Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, nu poate să uite de Pătimirile, Răstignirea și Moartea Lui pe Cruce. „Domnul Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani, cunoscând toate câte vor veni asupra Lui, a ieșit la cei care voiau să-L omoare și le-a zis: «Pe cine căutați?»”[9]. Cunoștea patima ce Îi sta înainte și cunoștea, oricine poate înțelege, ce și pe Cine căutau cei care veniseră după El. Îi întreabă tocmai pentru a le rușina neștiința și puținătatea inimii. El nu Se ascunde de la fața lor. Se predă în mâinile lor, nu din slăbiciune, ci din iubire. O iubire desăvârșită care îmbrățișa pe toți, inclusiv pe dușmanii Săi. El nu este victima unei arestări, ci Cel Care Se dăruiește pe Sine spre junghiere pentru viața lumii. Prin această dăruire de Sine, Mântuitorul oferă începutul nădejdii noastre de mântuire. În chiar ceasul acela, cel mai întunecat din istoria lumii, Domnul inaugurează clipa eliberării noastre din robia diavolului, a păcatului și a morții. Căci printr-un singur cuvânt – „Eu sunt”[10] –, le arată puterea Sa – soldații cad la pământ când aud răspunsul Său – și, într-un singur gest, arată tuturor iubirea Sa. Sfântul Ioan Evanghelistul, consemnând răspunsul Domnului, „Eu sunt”, reamintește numele lui Dumnezeu descoperit în Vechiul Testament: „Eu sunt Cel Ce sunt”[11]. Deci, Mântuitorul, spunând Cine este, a revelat prezența lui Dumnezeu Însuși chiar acolo unde omenirea era pe punctul de a săvârși cea mai mare nedreptate, Răstignirea Lui pe Cruce. Sfântul Ioan Gură de Aur, contemplând iconomia Mântuitorului, afirmă: „Când mă gândesc cât de jos se afla omul, de unde mai jos nu era posibil să coboare și unde a fost înălțat de Hristos, încât mai sus nu era posibil să fie ridicat, mă minunez văzând lucruri mari și minunate și multa grijă a lui Dumnezeu pentru firea noastră. Din abisul pierzării, Fiul lui Dumnezeu, luând firea noastră, a ridicat-o la Stăpânul tuturor și prin această pârgă a făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru”[12].

Prinzându-L pe Domnul, lumea s-a aruncat de bunăvoie în întunericul neființei, lăsându-se pradă dorinței de a ucide nu doar pe cel de aproape al ei, ci pe Însuși Izvorul Vieții. Dar, în inima nopții, când totul părea să ia sfârșit, Domnul Iisus Hristos este decis să mântuiască lumea din iubire profundă și conștientă. El este Singurul Care știa că nimeni nu-I poate lua viața dacă El nu voiește și că viața oferită de El din iubire este absolut necesară pentru viața lumii. Prin urmare, zice Mântuitorul: „Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să plece”[13]. Din cuvintele Lui nu înțelegem că El dorea să Se salveze din mâinile lor, ci voia ca ucenicii Săi să fie lăsați liberi. Deducem de aici că Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului este un act de iubire adevărată și de oferire totală pentru toată lumea. Momentul este, fără îndoială, tulburător, Mântuitorul știind bine că a pierde viața din iubire nu este un eșec, ci o rodire tainică. El urma să fie asemenea bobului de grâu care, tocmai căzând pe pământ, nu rămâne singur, ci moare și ajunge mult roditor. Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, aflându-Se în fața unui drum care ducea din moarte la Înviere, era convins că numai o viață pierdută din iubire pentru noi, frații Săi, se regăsește în cele din urmă în iubirea Tatălui. Desigur, prin această hotărâre de a muri pentru păcatele noastre, Mântuitorul avea să dea lumii o învățătură sublimă: că adevărata speranță se găsește nu în fuga de durere, ci în credința care rezistă în adâncul nedreptăților, în care există flacăra Învierii și a vieții veșnice. Ca atare, în Jertfa Crucii, Mântuitorul, deși va fi părăsit de ucenicii Săi, va rămâne cu Tatăl Care-L iubește și Care L-a trimis în lume, ca lumea viață să aibă și să aibă din belșug[14]. El nu Și-a apărat viața și nici nu S-a temut de moarte, pentru că știa că moartea va fi biruită pentru totdeauna prin sângele Său vărsat pe Cruce.

Dreptmăritori credincioși și credincioase,

Desigur, Mântuitorul Iisus Hristos, după Răstignirea și Învierea Sa, a lucrat în sufletele apostolilor o mare transformare sufletească și trupească. Sentimentele pe care aceștia le-au trăit în lumina Duhului Sfânt sunt descrise de Sfinții Evangheliști în relație cu o succesiune de evenimente care se petrec începând din seara zilei Învierii. La început, Sfinții Apostoli erau încuiați în casă de frica iudeilor, dar la Înălțare ei înșiși câștigă curajul iubirii adevărate[15]. După Înviere, teama cuprinsese inima ucenicilor, împiedicându-i să judece clar și să meargă în întâmpinarea Vieții Care a izvorât din mormânt. Desigur, Învățătorul nu mai era printre cei morți și ei L-au văzut sau au fost încunoștințați de alții că El a înviat din morți. În pofida acestor mărturii sigure, amintirea suferințelor și umilirilor îndurate de El de la iudei și de la soldații romani alimenta neîncrederea apostolilor în Învierea Lui. Și ei, ca mulți alții, priveau minunea Învierii cu necredință. Faptul acesta se petrece adesea și cu noi, când cugetăm la fapte mai presus de fire cu neîncredere, punându-ne toată nădejdea numai în puterea minții noastre. Nicio minune dumnezeiască, iubiții mei, nu poate fi primită ușor dacă nu avem mintea luminată de darul Duhului Sfânt.

Chiar dacă apostolii au auzit despre minunea ridicării din morți a Domnului, totuși abia vederea Lui le-a înlăturat bănuielile, atrăgându-i spre consimţire și alungându-le teama și frica. Este suficient să ne aducem aminte de Sfântul Apostol Toma, care nu a primit uşor mărturia celorlalți ucenici despre adevărul Învierii Mântuitorului nostru. Nimeni să nu cugete că Toma a refuzat să recunoască puterea dumnezeiască a Mântuitorului. El a pus la îndoială cuvântul fraților săi, căci era cuprins de teama că nu se va mai învrednici niciodată să-L vadă pe Mântuitorul nostru în viața aceasta. El credea, ca și ceilalți apostoli, că Mântuitorul, odată înviat, nu va mai putea fi văzut. Deci, socotind în durerea sa că poate nu-L va mai vedea vreodată, Toma s-a îndoit că frații săi L-au văzut. De bună seamă că absenţa Sfântului Apostol Toma de la prima arătare a Domnului Iisus Hristos înviat a fost după rânduiala lui Dumnezeu, ca prin arătarea ce a urmat să se dea o mărturie concludentă despre Învierea reală a Domnului.

Preaiubiți frați și surori,

După cum ne spun Sfinții Evangheliști, Domnul Iisus Hristos S-a arătat după Înviere atât Sfinților Săi ucenici, cât și femeilor mironosițe. Astfel, Sfintei Maria Magdalena i S-a descoperit prin rostirea numelui ei, Sfinților Luca şi Cleopa pe drumul spre Emaus, prin tâlcuirea Scripturilor şi prin frângerea pâinii. Hristos Domnul S-a arătat ucenicilor în seara zilei Învierii, dovedindu-le că a înviat cu trupul din morți. Felul în care Domnul S-a arătat ucenicilor a oferit posibilități diferite de cugetare menite să îi încredințeze pe toți despre Învierea Lui cu trupul și să le înlăture frica și nesiguranța înaintea iudeilor. De bună seamă că, după Înviere, Mântuitorul alege un alt mod de a Se face văzut. Ca atare, Domnul S-a arătat numai apropiaților Săi și numai atât cât era necesar ca să-i convingă că a înviat în mod real. Tocmai de aceea, Sfântul Toma avea dreptate să se teamă că nu-L va mai putea vedea, deoarece știa că Domnul este Viaţa prin fire şi are putere de a învia din morți şi de a desfiinţa stăpânirea stricăciunii. Ca atare, Sfântul Apostol, în marea sa dorință de a-L vedea, ajunsese aproape la limita nădejdii sale. Deci, Sfântul Toma, fiind însetat de năzuința de a-L vedea pe Domnul slavei şi de a se încredinţa deplin că a înviat din morți, după cum făgăduise: „puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea… şi se va bucura inima voastră”[16], a făcut ca râvna lui să ne facă și pe noi să credem în Învierea Domnului. În mărturia lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu”[17], suntem cuprinși virtual și noi. Așadar, Toma a mărturisit în chip neîndoielnic că Mântuitorul, cu trupul care a atârnat pe Cruce şi a pătimit moartea, a fost înviat de Tatăl, în Duhul Sfânt. Ca atare, Toma a crezut deplin în Învierea Mântuitorului Hristos, drept pentru care Mântuitorul a schimbat frica lui într-o mare bucurie.

Preaiubiții mei prieteni, frați și surori,

Din mărturiile Sfinților Evangheliști, Domnul nostru Iisus Hristos îi avea la inimă pe ucenicii Săi, urmând să le împlinească promisiunea pe care le-a făcut-o în timpul Cinei celei de Taină: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”[18]. Această făgăduință Domnul a împlinit-o după Înviere, când le-a transformat teama și frica în fericire și lumină. Starea de dinainte de Înviere, de deznădejde și decepție, s-a schimbat radical după Înviere odată cu intrarea Domnului în foișorul în care se aflau ei închiși de frica iudeilor. El a intrat la ucenici, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă”[19]. Din acel moment acest salut obișnuit al iudeilor a dobândit o nouă valoare sufletească și o semnificație terapeutică universală. Faptul că Domnul a pronunțat aceste cuvinte a încurajat pe ucenici. El a înviat și a dat totodată lumii speranța, El a reașezat omenirea în lumina vieții dumnezeiești, El a pătruns prin Înviere până la cele dinlăuntrul inimii. Pacea Sa a devenit, în primul rând, salutul pascal, care va face pe ucenici să treacă de la frică la bucurie și iubire. Pacea Sa este, în al doilea rând, darul mântuirii și al înțelegerii dintre oameni, promis înainte ucenicilor: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă”[20]. Prin urmare, numai Învierea Mântuitorului dăruiește această pace lumii în plinătatea și diversitatea ei. Din noaptea Învierii, Domnul Iisus Hristos este izvorul bucuriei pentru oameni și certitudinea că putem trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Părintele nostru. Dar, cum era normal, pacea Sa nu este doar dumnezeiască. Prin proba rănilor Lui, Domnul a arătat efectiv că umanitatea Sa rănită și biruitoare rămâne înscrisă în El până la sfârșitul veacurilor. Pacea Sa e și binecuvântarea firii omenești.

În lumina acestei jertfe, gestul de iubire al Mântuitorului va avea scopul convingător și decisiv de a întări pe ucenici în noua viață a Bisericii dăruită lumii de Înviere. El este Domnul și Mântuitorul nostru, Care cu trei zile înainte a fost pironit pe Cruce, iar acum este iarăși printre ai Săi ca Persoană reală. Ucenicii, în lumina strălucitoare a Paștelui și în întâlnirea cu El, Cel înviat, vor înțelege sensul mântuitor al pătimirii și morții Lui. Având această încredințare în Învățătorul lor, ei vor trece de la tristețe și de la frică la bucurie și nădejde desăvârșite. De bună seamă că starea de bucurie a izvorât din faptul că „L-au văzut pe Domnul”[21]. Și pentru că L-au avut înaintea ochilor pe Cel înviat, cuvântul Său exprimă deplin darul pe care nu-l pot vedea deplin: pacea. Pacea Lui e însoțită, însă, de o poruncă precisă, ca noi să trăim în credință și iubire: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”[22].

Preacucernici Părinți, iubiți frați și surori,

Mântuitorul, după ce le-a dat pacea Sa, i-a trimis pe ucenicii Săi în lume pentru a transforma lumea cu harul iubirii Sale. El a împlinit lucrarea Sa în lume prin Jertfă și Înviere, iar acum le revine Sfinților Apostoli să semene în inimile oamenilor credința în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt. Lumea trebuie să cunoască, prin acest mesaj, că Dumnezeu este iubire. Prin acest mesaj toți fiii Săi, din toate timpurile și toate locurile, sunt cuprinși în Biserica Sa. Și pentru că Domnul știa că în sufletele ucenicilor Săi mai era încă multă teamă, a suflat asupra lor harul Învierii ca să-i reînnoiască în Duhul Sfânt[23]. Acest suflu al iubirii este semnul noii creații și al refacerii firii umane în Duhul Domnului Care purcede de la Tatăl. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur își îndemna fiii duhovnicești: „Nu căuta la faptul că nu avem conflicte în fiecare zi, ci la faptul că nu avem dragoste sinceră și neabătută între noi. Este nevoie de plasturi și de untdelemn pe răni. Să ne gândim că dragostea este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos, că fără asta, celelalte virtuți nu pot face nimic. Că lucrul acesta este fără de nicio osteneală dacă vrem. […] Nimeni să nu țină minte răul, nimeni să nu fie pizmaș, nimeni să nu se bucure de răul altuia. […] Dacă mi-ar fi cu putință, aș vrea să vă duc într-o astfel de cetate în care cetățenii ar fi un singur suflet și ai vedea cum armonia de acolo ar fi mai bine potrivită decât armonia oricărui fluier și a oricărei alăute, cântând o melodie care nu are nimic fals în ea. Această melodie încântă și pe îngeri, și pe Dumnezeu”[24].

Mântuitorul, trimițând pe ucenici în misiune, a inaugurat în lume pacea și adevărul Învierii care trebuiesc răspândite pretutindeni, pentru ca păcatul să cadă. Unde domnește cuvântul lui Dumnezeu e prezentă pacea și iubirea care alungă orice supărare și mâhnire. Numai El, Cel Viu, putea să dea sens existenței oamenilor și să-i facă să reia drumul pe care omenirea îl abandonase. Această experiență au trăit-o cei doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus[25]. Ei vorbeau despre Domnul Hristos, însă „fața lor era tristă”. Părăsind Ierusalimul pentru a-L urma pe Mântuitorul, ei au descoperit o nouă viață în care iertarea și iubirea nu erau numai cuvinte, ci atingeau în mod concret inimile lor. Domnul Cel înviat și preamărit făcuse toate noi și călătorea acum împreună cu ei, dar ochii lor erau acoperiți ca să nu-L recunoască. Auziseră, desigur, despre Învierea Domnului, și totuși nu erau convinși pentru că nu-L văzuseră încă. Dar, când Mântuitorul, cu răbdare, a „început de la Moise și toți profeții, să le explice din toate Scripturile cele referitoare la El”, dintr-o dată li s-au deschis ochii și mintea ca să înțeleagă Scripturile[26]. Iar, când Mântuitorul a săvârșit binecuvântarea pâinii, deodată cu frângerea ei, o, minune!, celor doi „li s-au deschis ochii și L-au recunoscut”. Așadar, prezența Mântuitorului pe drum, mai întâi, prin cuvinte, apoi, cu săvârșirea Sfintei Euharistii, a dat ucenicilor posibilitatea de a-L recunoaște și de a trăi în viața cea nouă anticipată deja de simțirea în inimă a prezenței Lui pe cale: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?”. Prin această Evanghelie Sfântul Luca ne oferă două momente deosebite din viața Bisericii primare: tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu și săvârșirea dumnezeieștii Euharistii. Acestea definesc până astăzi slujirea noastră, momente deosebite din cadrul Sfintei Liturghii în care întâlnim real pe Mântuitorul Hristos Cel înviat și preamărit.

Dreptmăritori creștini,

Mântuitorul Iisus Hristos, fiind răstignit pe Cruce și înviind din morți, ne-a eliberat din robia diavolului și ne-a lămurit că El este cu adevărat viu și nemuritor. Fiind „renăscuți la o speranță vie de Învierea din morți a Domnului Hristos”,[27] ucenicii au uitat de tristețe și au fot cuprinși de entuziasmul credinței și al iubirii față de Mielul lui Dumnezeu Cel Ce a ridicat păcatele lumii. Deci, apostolii și femeile mironosițe au urmat poruncii Lui și au propovăduit în toată lumea despre propria lor experiență, cum mărturisea Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”[28]. După cum vedem, pentru Sfinții Apostoli mărturisirea Învierii cu evlavie și credință era expresia vieții celei noi și a unui dor fără margini pentru a trăi în comuniune de iubire nesfârșită cu Tatăl Cel din Ceruri. Această experiență, mereu prezentă în mijlocul nostru prin Sfintele Taine, va dovedi că Mântuitorul este cu noi în Biserică. În acest organism dumnezeiesc ni se revarsă harul Învierii ca noi să primim cu încredere puterea Sfântului Duh pentru a iubi pe Dumnezeu și pe semenii noștri. Să fim convinși că numai Mântuitorul, prin Învierea Sa din morți, va transforma viața noastră, eliberându-ne de frica războaielor și a necazurilor din lumea aceasta. Avându-L pe El în sufletele noastre, vom învăța că de câte ori ne vom sili să protejăm cu orice preț viața noastră, proiectele noastre vor rămâne deșarte și nesigure. Evident, gândirea deșartă și egoistă a lumii va fi învinsă de iubirea Mântuitorului Hristos. Dacă lumea va crede în Învierea Mântuitorului și-L va iubi dezinteresat și din toată inima, va putea restabili pacea și încrederea chiar și acolo unde totul pare să fie pierdut.

În concluzie, vă îndemnăm părintește să urmați învățăturii Bisericii noastre și să credeți în Învierea Mântuitorului nostru! Să nu abandonați Crucea Domnului, pentru că iubirea Lui ne însoțește chiar și în adâncul deznădejdii noastre! Dacă vom „alege viața veșnică”[29], vom avea alături de noi pe Preacurata Fecioară Maria care ne va ajuta să vedem lumina Învierii și să ne ridicăm la Cer, la Fiul ei. Lucrarea Maicii Domnului este o împletire de har și libertate care ne îndeamnă pe fiecare dintre noi la încredere, la curaj și la implicare în viața noastră. Să fim convinși că, prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, păcatele și ezitările noastre nu-L împiedică pe Fiul ei, Cel înviat din morți, să ne ierte și să ne întărească hotărârea de a continua să-L urmăm. Făcând astfel, vom înțelege că iubirea lui Dumnezeu este cu noi, ne susține și ne întărește ca rodul Învierii Lui să se maturizeze în sufletele noastre. Amin!

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei

şi

Mitropolitul Olteniei

[1] Ioan 19, 37.

[2] 1 Ioan 4, 8.

[3] Facere 1, 26.

[4] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012, p. 255.

[5] Faptele Apostolilor 2, 2-4.

[6] Ioan 3, 16.

[7] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, p. 255.

[8] Canonul Învierii, Cântarea a V-a, în Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, p. 18.

[9] Ioan 18, 4.

[10] Ioan 18, 6.

[11] Ieșire 3, 14.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Înălțare, traducere de Pr. prof. Dumitru Fecioru, în PSB, seria nouă, vol. 14, Editura Basilica, București, 2015, p. 191.

[13] Ioan 18, 8.

[14] Ioan 3, 16.

[15] Ioan 20, 19.

[16] Ioan 16, 16, 22.

[17] Ioan 20, 28.

[18] Ioan 14, 18.

[19] Ioan 20, 19.

[20] Ioan 14, 27.

[21] Ioan 20, 20.

[22] Ioan 13, 34.

[23] Ioan 20, 22.

[24] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. 2, traducere de monahia Parascheva Enache, Editura Doxologia, Iași, 2024, pp. 151-153.

[25] Luca 24, 13-35.

[26] Luca 24, 45.

[27] 1 Petru 1, 3.

[28] 1 Ioan 1, 1-3.

[29] Deuteronom 30, 19.