Vindecările săvârșite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos ocupă un loc central în Sfintele Evanghelii. Ele nu sunt prezentate doar ca minuni spectaculoase, uimitoare, ci ca semne ale iubirii, milei și puterii lui Creatorului, precum și ale venirii Împărăției lui Dumnezeu.

Unele dintre aceste minuni sunt consemnate și în Evanghelia de astăzi, din Duminica VII-a după Rusalii (cf. Matei 9, 28-35), în care ni se relatează vindecarea a doi orbi și a unui mut, în Capernaum. Adică trei minuni în care doi orbi au văzut lumina zilei și un mut care a vorbit. Trei minuni, care, în câteva minute, vorbesc despre puterea vindecătoare a lui Hristos. De altfel, Fiul lui Dumnezeu a înțeles, înțelege și va înțelege toate durerile, suferințele și infirmitățile noastre, ca Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat, și care este întotdeauna aproape de cei care suferă.

Textul biblic este plin de înțelesuri duhovnicești și foarte actual, ca toată Scriptura, fiind Cartea care nu îmbătrânește niciodată.

„Iată un Doctor în comparație cu Care numai există altul în lume. Un Doctor plin de afecțiune și de dragoste. Un Doctor care vindecă într-o clipă cele mai grele și mai incurabile boli. Un Doctor care vindecă în mod gratuit, iar singurul lucru pe care Hristos îl cere de la oamenii pe care îi vindecă este să aibă credință, încredere desăvârșită în El”, spune atât de frumos Mitropolitul Augustin de Florina.

În tradiția creștină, vindecările săvârșite de Hristos sunt înțelese ca o anticipare a restaurării depline a omului și a creației, arătând că Dumnezeu dorește viață, sănătate și mântuire pentru toți oamenii, indiferent de statutul lor social.

Cei doi orbi au fost vindecați în urma răspunsului fără ezitare la întrebarea lui Hristos: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!” (Matei 9, 28), precum și după credința lor. Observăm aici faptul că vindecarea a avut loc în casă, atingându-se de ei, și această casă semnifică Biserica. Aceste gest arată faptul că Hristos nu evită contactul cu cei aflați în suferință. În Sfintele Evanghelii, atingerea Sa este un semn al compasiunii și al lucrării vindecătoare a lui Dumnezeu, fără ca atingerea în sine să fie o condiție necesară pentru minune.

Tămăduirea celui mut – care nu putea vorbi și probabil, nici auzi –, arată faptul că Hristos are putere asupra răului și îl eliberează pe om din robia păcatelor și a demonului. Muțenia simbolizează, pe de altă parte, incapacitatea omului de a-L mărturisi pe Dumnezeu sau de a se ruga atunci când este stăpânit de păcat. Dumnezeu cunoaște suferința omului chiar și atunci când acesta nu o poate exprima.

Această pericopă evanghelică este un îndemn la smerenie: cei doi orbi și omul mut primesc vindecarea prin apropierea de Hristos, iar fariseii, deși văd minunea, rămân orbi și „muți” sufletește din cauza mândriei și necredinței. Peste tot este prezent Dumnezeu, pentru cei care au ochi și credință să Îl vadă.

Omul zilelor noastre aude, vede și vorbește mai mult ca niciodată. De aceea, trebuie să ne păzim limba de cuvinte rele și să o folosim pentru rugăciune, adevăr, compasiune și încurajare, și, mai cu seamă, să ne rugăm cu credință, chiar și atunci când nu găsim cuvintele potrivite.

Neputința omului zilelor noastre, privită în lumina Evangheliei despre tămăduirea celor doi orbi și a celui mut, nu este în primul rând lipsa puterii fizice, ci slăbirea credinței. Nu pentru că oamenii nu pot vedea sau nu pot vorbi, ci pentru că le este tot mai greu să rostească un cuvânt de compasiune, de iertare, de recunoștință sau de iubire. Uneori știm să spunem multe lucruri, dar uităm cuvintele și faptele care zidesc cu adevărat sufletul.

În concluzie, aceasta este tămăduirea pe care Hristos o oferă și astăzi: nu doar redarea unui dar pierdut, ci restaurarea întregii persoane, pentru ca omul să trăiască în libertatea și bucuria comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.