Dacă m-ați fi întrebat în seara acelei zile ce mi s-a întâmplat, v-aș fi răspuns fără să stau pe gânduri: mi-am recăpătat vederea. Astăzi n-aș mai răspunde așa. Au trecut aproape șaizeci de ani. Destui ca să văd copii devenind bătrâni, măslini uscându-se și marea rămânând tânără. Destui ca să înțeleg că omul nu pricepe niciodată ceea ce i se întâmplă atunci când i se întâmplă. Dumnezeu nu lucrează numai în clipă. Lucrează și în memoria ei... 

Uneori, o singură întâlnire are nevoie de o viață întreagă ca să se lase înțeleasă. De aceea scriu acum. Nu pentru că îmi amintesc mai bine. Ci pentru că, pentru întâia oară, încep să înțeleg. Multă vreme am crezut că nenorocirea mea fusese orbirea. M-am înșelat. Orbirea era doar locul în care Dumnezeu mă aștepta. Credeam că nu-L pot vedea fiindcă eram orb. Abia după aceea am înțeles că-L urmasem tocmai pentru că eram orb. Dacă aș fi avut ochi sănătoși, poate că m-aș fi oprit, ca atâția alții, la chipul Lui, la glasul Lui, la minunile Lui. Orb fiind, n-am avut nimic din toate acestea. Am avut numai foamea. Și foamea merge mai departe decât privirea. Ochii se opresc la aparență, în timp ce foamea merge până în măduva oaselor.

Mai era un orb. Ani întregi am spus că Dumnezeu ne-a vindecat pe amândoi. Astăzi mă întreb dacă nu cumva El ne vindeca încă din clipa în care ne-a făcut să mergem împreună. Există suferințe care nu sunt pedeapsă, ci loc de întâlnire. Noi nu ne vedeam unul pe celălalt și, tocmai de aceea, nu aveam de ce să ne mințim. Întunericul ne luase chipurile, dar ne lăsase prietenia. În dimineața aceea am auzit că trece Iisus. Spun „am auzit”, dar nici aceasta nu este întreaga poveste. Există recunoașteri care nu se petrec în urechi. Nu-I cunoșteam glasul. Nu-I văzusem chipul. Nu auzisem niciodată pașii Lui. Și totuși, ceva din mine L-a recunoscut.  De atunci mă urmărește un gând pe care nu îndrăznesc să-l spun decât acum, la bătrânețe: omul nu începe prin a-L căuta pe Dumnezeu; începe prin a-și aminti, fără să știe, că a fost căutat. 

L-am urmat. Toată lumea spune că aceea a fost credința mea. Nu știu ce să zic. Credința a venit mult mai târziu. Așa am simțit. În clipa aceea era doar nevoia de a nu mai rămâne acolo unde eram. Poate că aceasta este prima lucrare a harului – nu să ne dea răspunsuri, ci să facă imposibilă întoarcerea la vechea noastră viață. 

El a intrat într-o casă. Pe atunci m-a mirat. Acum mă mir și mai mult. Dumnezeu ar fi putut face minunea înaintea întregului oraș. A ales o cameră. În tinerețe am crezut că smerenia este virtutea oamenilor. Astăzi cred că ea este, mai întâi, felul lui Dumnezeu de a iubi. Acolo m-a întrebat: „Credeți că pot face aceasta?”. Aceasta este întrebarea care nu mi-a dat pace niciodată. Nu doar pentru că era grea. Ci pentru că era... inutilă. Sau așa mi s-a părut atunci. Cel care putea chema stelele pe nume cerea răspunsul a doi orbi. Abia acum înțeleg. Atotputernicia poate crea lumina. Numai iubirea cere voie să intre în întunericul altuia. 

Și atunci mi-am dat seama că cea mai mare minune din ziua aceea nu a fost că doi orbi au început să vadă. Cea mai mare minune a fost că Dumnezeu, care nu are nevoie de nimeni, Se făcuse atât de smerit încât aștepta un cuvânt de la doi oameni care nu aveau nimic de oferit. Apoi m-a atins. Toți m-au întrebat cum era mâna Lui. Nici unul nu m-a întrebat cum eram eu sub mâna aceea. Și aceasta este întrebarea adevărată. Nu atingerea Lui m-a schimbat. Ci felul în care m-a atins. Pentru întâia oară în viață am simțit că cineva se apropie de mine fără să încerce să repare ceva. Nu eram o rană. Nu eram un orb. Nu eram o nenorocire. Eram un om. Și bănuiesc că vindecarea începe întotdeauna în clipa în care cineva încetează să te privească prin lipsurile tale. 

Când am ieșit din casă, lumina nu mai era aceeași. Sau poate lumina fusese întotdeauna așa, iar eu eram cel care se schimbase. Nu m-am uitat întâi spre cer. M-am uitat spre oameni. Și atunci l-au adus pe omul care nu putea vorbi. Nu-mi amintesc chipul celor care îl țineau de brațe. Memoria este tare ciudată: păstrează numai ceea ce sufletul n-a terminat niciodată de iubit și de înțeles. Îmi amintesc doar ochii lui. Nu cereau un cuvânt. Cereau un om. În clipa aceea m-am văzut pe mine însumi, așa cum fusesem cu puțin înainte. Nu orbirea ne făcea frați. Așteptarea. 

El a stat înaintea lui așa cum stătuse înaintea mea. Fără grabă. Fără uimirea celui care face un lucru nemaivăzut. Ca și cum nu vindeca, ci recunoștea. Și pentru întâia oară m-a străbătut gândul că El nu venise în lume ca să schimbe oamenii cu forța, ci ca să le aducă aminte cine sunt. Când omul acela a început să vorbească, mulțimea a izbucnit în strigăte. Eu n-am putut. Nu din lipsă de bucurie. Ci fiindcă există clipe în care bucuria este prea adâncă pentru glas și caută refugiu în cămara inimii. Atunci am auzit și celelalte glasuri. Vorbe reci. Vorbe sigure. Vorbe care știau deja totul. M-am uitat spre ei și, fără să vreau, mi-a fost frică. Nu de ei. De mine. Fiindcă am înțeles că omul poate pierde lumina în două feluri. Poate să nu o primească niciodată. Sau poate să se obișnuiască atât de mult cu ea, încât să nu o mai recunoască atunci când îi stă înainte. 

Astăzi sunt bătrân. Ochii mei se sting încet, așa cum se sting toate luminile pământului. Nu mă împotrivesc. Știu acum că în ziua aceea n-am învățat să văd. Am învățat să urmez. Și aceasta rămâne, până astăzi, cea mai mare teamă a mea. Nu să-mi pierd ochii. Ci să ajung într-o zi atât de sigur că văd, încât Dumnezeu să treacă pe lângă mine fără să-L mai recunosc. Poate de aceea, după atâția ani, încă mă rog ca un orb. Nu să văd mai mult. Ci să nu mă obișnuiesc niciodată cu lumina...