„Cerurile, după cuviință, să se veselească și pământul să se bucure.

Și să prăznuiască toată lumea, cea văzută și cea nevăzută,

că a înviat Hristos, bucuria cea veșnică!”

(Canonul Învierii, Cântarea 1, Stihira a 3-a)

Iubiți părinți slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubit popor al lui Dumnezeu,

După sfânta călătorie duhovnicească a Postului celui Mare, așezat de Sfinții Părinți ai Bisericii înaintea slăvitului și luminatului Praznic al Învierii Domnului și rânduit „să ne curățim simțirile, ca să-L vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiata lumină a Învierii”, iată că am ajuns în noaptea Sfintelor Paști, când toate s-au umplut de lumină, după cum glăsuiește cântarea: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de sub pământ” (Slujba Învierii).

În timpul Postului Mare, la Liturghia Darurilor înainte sfințite, după Vohodul Mic, slujitorul lui Dumnezeu iese între Sfintele Uși, cu lumânarea aprinsă, și rostește cuvintele: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”. Ce ne spune Biserica prin aceste cuvinte? Ea îi transmite poporului lui Dumnezeu adevărul că Hristos este Lumina lumii, precum El Însuși a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12); și iarăși: „Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii” (Ioan 12, 36). 

Chemarea adresată nouă de Hristos este aceea de a alege lumina vieții și de a respinge întunericul păcatului și al morții. Iar Biserica lui Hristos înnoiește mereu, pe parcursul anului liturgic, această chemare, adresată fiecărui creștin. Biserica ne învață și ne cheamă să primim lumina, să sporim lumina și să fim lumină în lume. Creștinii sunt chemați să fie și să transmită lumină în lume, lumină pe care ei o primesc de la Hristos în toată viața lor, de la Botez și până la mormânt.

În timpul Postului Mare sporim lumina credinței prin înmulțirea rugăciunii – unită cu postul și cu faptele bune, milostive –, prin participarea mai deasă la slujbele Bisericii, care sunt mai multe, mai lungi și mai intense din punctul de vedere al trăirii duhovnicești, prin împărtășirea din cuvântul Evangheliei lui Hristos, din frumusețea și profunzimea imnografiei bisericești, și prin cinstirea Sfintei Cruci și a sfintelor icoane. Toate acestea ne luminează și ne sfințesc viața și întreaga noastră ființă, desăvârșindu-se prin Spovedanie și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos-Dumnezeu, care ne vindecă de bolile sufletești și trupești, care arde păcatele și ne transformă în „hristofori”, în purtători ai lui Hristos, în purtători ai harului Său mântuitor și ai Luminii Sale dumnezeiești, noi înșine devenind lumină în lume. 

Doar cu această pregătire și călătorind duhovnicește pe aceeași cale a nevoințelor, a purtării crucii noastre, liber asumate, pe urma lui Hristos Cel răstignit și înviat, devenim vrednici și înțelegem, cu adevărat, chemarea postului. Și doar așa ajungem să înțelegem și chemarea preotului, pe care o auzim în noaptea de Paști. În întunericul cel mai adânc – întuneric ce simbolizează noaptea păcatelor în care se găsea omenirea până la Hristos - ,  purtând lumânarea de Înviere, aprinsă din singura lumină care arde în candela de pe Sfântul Altar, preotul ne adresează chemarea solemnă: „Veniți de primiți lumină!”. Iar această chemare a slujitorului lui Hristos este invitația de a trece de la întunericul morții la lumina vieții veșnice.

Când toate lumânările, ținute în mâini de mulțimea credincioșilor, sunt aprinse, biserica, care până atunci era în întuneric, se luminează; iar lumina galben-aurie, care simbolizează lumina Învierii lui Hristos, devine lumina vieții noastre și lumina lumii întregi, Hristos fiind Lumină din Lumina și Slava Preasfintei Treimi, Căreia Îi închinăm doxologia de la sfârșitul Utreniei: „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat Lumina!” (Slujba Utreniei). Biserica, astfel luminată de mulțimea lumânărilor, dar și de lumina pe care o poartă credincioșii pe chipurile lor, în viața și în ființa lor, este deja anticiparea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ și pregustarea Împărăției Cerurilor. Ieșind apoi afară, în întunericul nopții, pentru procesiunea de înconjurare a bisericii, cu lumânările și candelele aprinse, cântăm: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri. Și pe noi, pe pământ, ne învrednicește, cu inimă curată, să Te slăvim”. Prin aceasta se arată că lumina Învierii lui Hristos a cuprins întreaga creație, Cerul și Pământul, universul întreg fiind luminat de lumina lui Hristos; iar îngerii și oamenii, împreună, mărturisesc cu putere, cântând imnul de biruință: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând...” (Troparul Învierii).

Iubiți credincioși,

Sărbătorind, de aproape două mii de ani, Învierea Domnului, noi mărturisim adevărul că „Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. Sfântul Evanghelist Ioan, după ce vorbește despre Învierea Domnului, despre arătările Sale de după Înviere și despre puterea și mandatul pe care le-a încredințat Apostolilor – de a propovădui, de a boteza, de a lega și a dezlega, prin harul preoției, har pe care l-a dăruit lor și succesorilor lor –, spre sfârșitul Evangheliei sale ne spune: „Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (Ioan 20, 31).

Despre acest adevăr cutremurător și de netăgăduit profețește Mântuitorul în timpul propovăduirii Sale, atunci când, aflându-se într-un dialog cu cărturarii și fariseii care nu credeau în El și în faptul că este Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit și trimis în lume, conform profețiilor, le spune celor prezenți: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Dar despre ce adevăr este vorba? Despre adevărul celor petrecute în chip minunat și suprafiresc prin Întruparea, propovăduirea, pătimirea, răstignirea, moartea și Învierea Domnului.

Dacă întruparea de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria a fost „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, dacă viața și activitatea Domnului – cu excepția minunilor și, îndeosebi, a învierilor din morți – părea una firească, având toate elementele unei vieți omenești, dacă pătimirea, răstignirea și moartea pe Cruce au fost cât se poate de reale, Învierea Domnului este evenimentul care a zguduit cerul și pământul, pentru că a reorientat parcursul și direcția  umanității, întorcându-le, dinspre moarte și iad, spre Dumnezeu, Izvorul vieții, și spre Împărăția Cerurilor.

La moartea Domnului, universul întreg a reacționat, s-a oprit din mișcarea sa firească, obișnuită. Evangheliștii ne mărturisesc că pământul s-a cutremurat, catapeteasma Templului s-a despicat – acest fapt simbolizând începutul Noului Legământ, al Legii celei noi –, iar soarele nu și-a mai arătat lumina, de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea, când Hristos Și-a dat duhul pe Cruce. Troparul alcătuit de imnograful inspirat de Duhul Sfânt ne dezvăluie că, în acel moment, Mântuitorul era „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul” – unde a orbit, cu lumina Sa dumnezeiască, întunericul cel nepătruns și a zdrobit încuietorile morții – , rămânând însă, în tot acest timp, „pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins” (Troparul Slujbei Sfintei Proscomidii).

Învingând moartea, Hristos Domnul i-a ridicat pe morții cei din veac adormiți, deschizând Raiul pentru toți. Iar de pe cruce l-a luat cu Sine pe „tâlharul cel bun”, răspunzând rugăciunii smerite a acestuia – „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta” (Luca 23, 42) – prin încredințarea „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).

Puterile îngerești, care păzeau Porțile Raiului, au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu, Care a strigat: „Ridicați, puteri, porțile voastre și vă ridicați voi, porți veșnice, și va intra Împăratul slavei!” Auzind cutremurătoarea chemare, au întrebat: „Cine este acest Împărat al slavei?”. Atunci li s-a răspuns: „Domnul puterilor, Acela este Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10). Aceste cuvinte le rostește și preotul atunci când, după înconjurarea locașului de cult, el bate, în trei rânduri, cu Sfânta Cruce, în ușile de la intrarea în biserică. Astfel, în acel moment, el Îl simbolizează pe Hristos, la Porțile Raiului. Și precum Hristos a intrat în Rai cu sufletele celor din veac adormiți, așa intră și preotul împreună cu poporul, cu mulțimea credincioșilor prezenți la Slujba Învierii, în biserică, adică în Împărăție, urmând să săvârșească Sfânta Liturghie, care este pregustarea Împărăției Cerurilor, aici și acum.

Drept slăvitori creștini,

Adevărul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, că S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, că a propovăduit Evanghelia harului și a adevărului mântuitor, că a pătimit și S-a răstignit, că a murit pe Cruce și a înviat a treia zi, după Scripturi, este piatra de temelie a Bisericii pe care a întemeiat-o prin vărsarea Sfântului Său Sânge. Despre acest adevăr a vorbit Hristos atunci când a zis: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”...

Așadar, fiii Bisericii lui Hristos, devenind, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har, au pecetea mântuirii și lumina Duhului Sfânt. Ei intră în oștirea lui Hristos cea de pe pământ, sau în Biserica luptătoare, adăugându-se, treptat, încă din timpul petrecerii în lume, prin toată viața lor creștină, oștirii Bisericii triumfătoare, și așteptând a Doua Venire a lui Hristos pe pământ, cu slavă și putere multă, pentru a chema toate neamurile la Judecata de Apoi, la Înfricoșătoarea Judecată, care va avea loc la finalul istoriei sau la sfârșitul lumii.

Dar, până se va scurge vremea, până când vor trece anii și veacurile, și Dumnezeu va hotărî să aibă loc Cea de-a Doua Venire, lumea și umanitatea își urmează cursul lor în istorie. Iar oamenii, copleșiți de propriile lor slăbiciuni, înclinați spre cele pământești și depărtați de legea și poruncile lui Dumnezeu, nu ascultă glasul Păstorului celui Bun. Hristos este Păstorul cel Bun, Care, din iubire nemărginită, Își pune viața pentru oile Sale, precum Însuși a spus, înainte de dumnezeiasca Sa pătimire, răstignire și moarte: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui (viața) să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Dar cine sunt prietenii lui Hristos? Noi toți suntem! Așa ne-a zis: „Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Și ce ne-a poruncit? O singură poruncă – mare și dumnezeiască - ne-a dat Hristos: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34), căci „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).

Oare cât de rănit și îndurerat este Mântuitorul când vede cum a fost sfâșiată cămașa Lui, cea dintr-o singură bucată, care simbolizează unitatea Bisericii Sale? Pe pământ sunt astăzi, conform unor date statistice din anul 2025, circa 2,6 miliarde de creștini, adică 31,7% din populația lumii, de aproximativ 8,5 miliarde, creștini despărțiți în ortodocși, catolici, protestanți și neoprotestanți. Acestora le urmează musulmanii, cu aproximativ 2,05 miliarde, reprezentând 26% din populația Terrei, restul procentelor cumulând celelalte religii. Dar ce constatăm? Constatăm că, în locul rațiunii de a coexista în înțelegere și respect reciproc, în pace – pace pe care, cel puțin în lumea civilizată, am avut-o vreme de optzeci de ani, de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial –, iată că lumea noastră și conducătorii care guvernează neamurile și popoarele au aprins din nou focul confruntărilor dintre națiuni, din dorința de mărire, acaparare și stăpânire, din pofta de a suprima și de a jefui, răpind, de la cei ce nu se pot apăra, teritorii și bogății, suprimând drepturile persoanelor și ale națiunilor și călcând în picioare libertatea și demnitatea umană, care sunt daruri de la Dumnezeu. 

Toate acestea au dus la situația pe care o trăim acum, la sfârșitul primului sfert de secol al celui de-al treilea mileniu, când lumea întreagă este tulburată de război și de ură și stă gata să pornească o conflagrație planetară, în urma căreia nu știm dacă viața ar mai putea exista pe pământ, dacă ne gândim la mijloacele de distrugere în masă pe care le dețin astăzi marile puteri. Să nu fie!

O întrebare se impune – și este firească –, având în vedere lumea noastră, civilizația în care trăim: Oare conducătorii de astăzi ai națiunilor, ai popoarelor își mai înțeleg responsabilitatea și menirea? Oare înțeleg ei că puterea pe care au primit-o trebuie să o exercite spre slujirea binelui, a prosperității, libertății și demnității poporului peste care au fost chemați să conducă, și nu pentru confruntare și război de asuprire și cucerire a altor neamuri? Oare înțeleg acești conducători – dintre care mulți se consideră creștini – că vor fi chemați să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu și a lui Hristos Cel înviat din morți pentru modul în care au condus, pentru modul în care au slujit sau nu voia lui Dumnezeu pe pământ? După cum arată lumea noastră și conducătorii ei, nu suntem convinși că aceștia și-au înțeles menirea. Mai degrabă sunt complici la tulburarea lumii, la destabilizarea ei, decât la cultivarea păcii aduse de Hristos pe pământ, pe care, imediat după Înviere, a dăruit-o Sfinților Săi Apostoli – și nouă tuturor – prin cuvintele: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19-21, Luca 24, 36).

Biserica lui Hristos se roagă în genunchi, în fața Sfintelor Altare, la fiecare Sfântă Liturghie, pentru pacea lumii: „Pentru pace în Țara Sfântă, pentru încetarea războiului din Orientul Mijlociu, pentru încetarea războiului din Ucraina și a tuturor războaielor de pe pământ, pentru pacea dintre oameni, în fiecare țară, pentru pacea dintre popoare și pentru buna așezare a întregii lumi, ca să viețuim în bună înțelegere și să putem lucra, fără nicio împiedicare, faptele cele bune, cele bineplăcute lui Dumnezeu” (Rugăciunea pentru pace). Dar rugăciunile noastre vor fi bine primite și împlinite dacă vor fi unite cu o viață creștină adevărată, cu iubirea și iertarea noastră, cu milostivirea noastră.

Dacă aceia care conduc și stăpânesc popoarele nu se vor gândi doar la neamul lor, ci vor înțelege rolul omenirii în ansamblu și al fiecărei națiuni în parte – fiindcă toate neamurile pământului sunt creația lui Dumnezeu și fac parte din planul Său și din purtarea Sa de grijă –, atunci vor ajunge la conștiința că a nedreptăți, a subjuga, a suprima sau a distruge alte neamuri nu este altceva decât o sfidare a voinței Creatorului, a Celui Care, prin providența Sa divină, poartă de grijă fiecărui om, fiecărei familii, fiecărei comunități, fiecărui neam și întregii Sale creații, universului întreg, ținându-l în armonie și făcându-l să cânte slava măreției Sale.

Războaiele compromit echilibrul natural al firii și ucid oameni nevinovați. Bombele îngrozesc, rachetele distrug bunuri inestimabile, bunuri realizate, de-a lungul secolelor, prin munca și sudoarea oamenilor și a națiunilor, și care fac parte din patrimoniul universal. Toate acestea Îl tulbură pe Dumnezeu, ca Tată al nostru, și Îl îndurerează pe Hristos, Care S-a răstignit, a pătimit și a murit pentru întreaga umanitate și pentru mântuirea tuturor oamenilor. Și ele pot atrage mânia lui Dumnezeu, mânie care ar putea veni asupra noastră din pricină că am uitat iubirea, iertarea, pacea și mila creștină. Am uitat să trăim ca oameni. Ne-am pierdut ce aveam mai de preț, însăși umanitatea.

Dreptmăritori creștini, dragi părinți, iubiți tineri,

Fiind creștini, să nu deznădăjduim! Dumnezeu lucrează! Dumnezeu veghează! Dumnezeu nu va îngădui ca făptura Sa cea plină de frumusețe și măreție  – OMUL – să fie înghițită de moarte, de neant și de iad.

Să sperăm și să credem că Dumnezeu mai are încă, pe pământ, mulți bărbați și multe femei cu viață sfântă, ale căror rugăciuni se ridică neîncetat la ceruri, ca tămâia cea cu bun miros. Ei sunt ofranda umanității înaintea lui Dumnezeu, așa cum a fost Maica Domnului, așa cum a fost Sfântul Ioan Botezătorul; așa cum sunt toți Sfinții. Să fim convinși că Dumnezeu îi are în grija Sa pe bătrânii cu viață sfântă, care sunt istoria vie, nescrisă, a familiilor, a comunităților, a Bisericii. Îi are în grijă pe copii, care sunt îngerii trimiși de El pe pământ și care nu au apucat încă să se bucure de frumusețea vieții și de frumusețile acestei lumi văzute. Și au și ei dreptul să trăiască viața ca dar al lui Dumnezeu, așa cum am trăit-o și noi, la rândul nostru, și așa cum ne-am bucurat de ea. 

Să ne rugăm, așadar, împreună, Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morți a treia zi, Care a adresat Apostolilor și Mironosițelor femei, după Înviere, cuvintele „Bucurați-vă!” și „Nu vă temeți!” (Matei 28, 9-10). Să ne dăruiască, tuturor, pace și liniște; sănătate și putere bătrânilor, înțelepciune și râvnă sfântă tinerilor, răbdare și jertfelnicie părinților pentru a sluji, cu timp și fără de timp, lumina credinței, adevărul, dreptatea, binele și armonia vieții, contribuind, astfel, la buna așezare a întregii lumi.

Să fim și să rămânem oameni liberi, căci credința noastră creștină ne dă această putere, izvorâtă din adevărul că Iisus Hristos a înviat. Acest adevăr fundamental este piatra de temelie a credinței noastre, a Bisericii noastre; este puterea noastră de a trăi în libertate față de răul și întunericul lumii, față de păcat și decădere.

Uniți cu Hristos, în viață curată și lumină sfântă, încredințându-vă de rugăciunile noastre și de dragostea noastră părintească, vă transmitem arhiereștile noastre binecuvântări, dorindu-vă sărbători cu pace, cu bucurii duhovnicești, în comuniune frățească în Biserica noastră Ortodoxă strămoșească, în jurul altarelor sfinte, împreună cu păstorii de suflete, în bucuria, biruința și lumina dumnezeiască a Învierii.

Adresându-vă salutul îngeresc și pascal „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”, vă dorim să aveți parte de negrăita bucurie pe care au trăit-o Maica Domnului, Mironosițele femei și Sfinții Apostoli, atunci când L-au văzut pe Hristos înviat din morți!

Al vostru, al tuturor,

împreună cu voi rugător,

de Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos,

† I U S T I N

Episcopul Maramureșului și Sătmarului