† SILUAN

din mila lui Dumnezeu,

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini, din sfânta și de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă, pace și binecuvântare, de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel Înviat a Treia Zi din morți și de la Duhul Său Cel Sfânt, Mângâietor, Curățitor, Dezlegător de păcate și Dătător de viață, iar de la noi părintească dragoste și frățească îmbrățișare!

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Hristos a înviat!

Prin darul lui Dumnezeu și din multa Sa dragoste și milostivire pentru neamul omenesc, Dumnezeu L-a trimis pe Unicul Său Fiu în lume, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3,15).

Dar, pentru a aduce iarăși firea omenească, cea slăbită prin păcat, să guste din nou această viață veșnică, ce de la Dumnezeu vine și numai prin legătura cu El se păstrează, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos multe a pătimit.

Mai întâi, prin faptul că a acceptat ca, Dumnezeu fiind, Cel mai înainte de veci și nemărginit, fără de început și fără de sfârșit, să Se smerească pe Sine Însuși, chip de rob luând și să Se deșerte de slava cea veșnică a dumnezeirii (Filipeni 2, 6-9), pentru a Se îmbrăca în haina cea smerită a umanității. Pe aceasta a voit Hristos să o curețe și să o facă să strălucească din nou, prin harul Duhului Sfânt, de Care, ca Dumnezeu, era plin, de o ființă și în comuniune deplină, cu El și cu Tatăl Său Cel mai înainte de veci.

Apoi, prin faptul că și-a asumat toate cele ale omului, toate etapele vieții sale, până la punctul acela în care omul, fără de darul lui Dumnezeu, s-ar fi sfârșit și s-ar fi întors în pământul din care a fost luat (Facere 3, 19). Însă, cum suflarea divină nu se putea stinge de tot și mai ales atunci când focul dumnezeirii vine din nou la lutul făcut de El și îl luminează și înfrumusețează, atunci omul își revine întru ale sale, este din nou conectat la Sursa Vieții și își regăsește și își împlinește pe deplin rostul pentru care a fost făcut: să trăiască veșnic, la fel ca și Făcătorul său și să fie fericit!

Acesta este darul cel mare făcut de Dumnezeu oamenilor, după darul creației sale: să revină la viață și să moștenească Împărăția Cerurilor, care nu are sfârșit și în care omul se poate bucura veșnic de Creatorul și Mântuitorul Său și de toți frații săi cei întru Hristos. Ar fi putut să Se bucure de El și de viața cea veșnică toți oamenii care s-au născut vreodată, pe față pământului. Că toți sunt chemați la mântuire și la viață veșnică. Însă, un alt mare dar cu care L-a înzestrat Dumnezeu pe om, încă dintru începuturi, este cel al libertății. Iar aceasta înseamnă că omul are puterea și capacitatea de a-I spune: „Nu!” chiar și lui Dumnezeu. Căci viața și bucuria de ceilalți nu are valoare, decât dacă este aleasă și trăită în libertate!

Dreptmăritori creștini și creștine,

„Viața cea veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu și pe Fiul Tău, Iisus Hristos, pe Care Tu L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Omul este o ființă însetată de cunoaștere și de viață, de la crearea sa. Pentru că este făcut după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic și nemuritor (Facere 1, 26-27; 5, 1; 9, 6). Iar această nevoie de cunoaștere este și cea care i-a pricinuit omului prima și cea mai grozavă cădere: cea a neascultării față de porunca lui Dumnezeu, prin luarea aminte la sfatul cel înșelător al șarpelui (Facere 3, 1-6). Și care nici măcar nu i-a adus o cunoaștere reală, ci doar pe cea a goliciunii sale și a firii omenești, lipsită de harul lui Dumnezeu și simțirea rușinii față de Făcătorul său (Facere 3, 10), de Care ar fi trebuit să aibă atâta recunoștință. Doar pentru el a făcut Dumnezeu toată Grădina Raiului (Facere 2, 15)! Iar felul său de viață, înainte de cădere, a fost radical diferit față de cel de după aceea. Unde erau plăcerea și răcoarea serii de care Adam se bucura, împreună cu femeia sa, Eva, în Grădina Edenului (Facere 3, 8)? Au dispărut, lăsând loc arșiței zilei și ostenelilor, cu multă sudoare, întru care trebuia, de atunci înainte, să își câștige pâinea vieții cea de zi cu zi (Facere 3, 17-19).

Și totuși, nevoia omului de cunoaștere și setea de viață rămân ca o dorință nestăvilită, în sufletul și în inima lui, până în ziua de astăzi. Iar dacă există această nevoie și această sete arzătoare, atunci cu siguranță că ea poate fi și împlinită cu adevărat, căci din experiența milenară a omenirii și din înțelepciunea adunată în cărțile sale, nu există ceva ce omul să își poată dori, aici pe pământ și să nu se împlinească.

Trebuie doar să nu se irosească în cele ce par a-i aduce repede, o fericire facilă, la nivelul simțurilor și nevoilor sale primare, ci să coboare adânc, în sufletul său și să afle acolo chipul lui Dumnezeu, după Care a fost făcut și pe Acesta să Îl dorească. Iar chipul omului nu este altul decât Cel al lui Hristos. Pentru că, dintru început, Dumnezeu Tatăl L-a făcut pe om după chipul Fiului Său, Cel mai Înainte de Veci (Facere 5, 1; Coloseni 3, 10; Evrei 1, 3). Iar acest chip nu a putut fi nimicit de păcat. Ci doar s-a întunecat și s-a murdărit, ducând pe om într-o direcție greșită care doar îl istovește, într-o căutare și o patimă fără de sfârșit, pe când el ar trebui să găsească calea reîntoarcerii în casa Tatălui Ceresc, în care și robii sau argații Săi o duc mai bine decât a fost el, în țara cea îndepărtată a plăcerilor și a păcatului (Luca 15, 13-17). În casa părintească, în care Tatăl Cel Ceresc Îl așteaptă cu dor și cu dorința de iertare și de restaurare (Luca 15, 32).

Aceasta este cunoașterea cea adevărată, pe care omul o poate întrezări și după care se poate nevoi să o afle și să o dobândească. Dar care nu poate fi atinsă decât prin darul și ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5)! Și Care, făcându-Se om, a asumat și a pătimit toate ale omului, până la moarte și încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8) și ne-a arătat Calea de întoarcere la Tatăl nostru Cel Ceresc, Singurul în Care și noi vom putea afla odihnă, la fel ca și fiul cel risipitor, în brațele Tatălui său Cel milostiv și iertător (Luca 15, 20).

Iubiți credincioși și credincioase,

Întru aceasta și constă darul cel mare al Sfintelor Paști: în Învierea din morți, cu Însuși Trupul Său cel omenesc, a lui Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru. Și în dorul Său cel nemărginit de a căuta și a regăsi chipul cel pierdut și înnămolit de păcate al omului, pentru facerea căruia El Însuși a lucrat și a cărui mântuire sau curățire, fericire și desăvârșire, o dorește cu multă ardoare.

Omul de astăzi pare atât de fragil și de tulburat, înconjurat de multe valuri și furtuni ale provocărilor de tot felul, ce vor să îl întunece și să îl atragă în adâncul lor. Dar Hristos, prin Întruparea și Învierea Sa, precum și prin dragostea Sa cea nemărginită, este în stare să îl afle și să îl aducă la Sine, la adevărata cunoaștere și la viața cea veșnică. Doar dacă și omul se smerește și își dorește, în deplină libertate, să răspundă chemării și căutării celei dumnezeiești.

Să nu luăm aminte la sirenele amețitoare și la glasurile lor amăgitoare ce ne promit prosperitate și bogăție fără Dumnezeu, în lumea cea modernă și aparent atât de dezvoltată! Ci, pe valul cel înspăimântător al mării acestei vieți fiind și chiar întru întunericul cel mai adânc, să deslușim prezența cea diafană și atotputernică a lui Hristos Cel Înviat. El ne întinde mâna, să ne ridice din aceste primejdii și să ne urce în corabia mântuirii, dăruindu-ne pacea și liniștea, ce vin de la Dumnezeu, pe care au gustat-o și Sfinții Ucenici și Apostoli atunci când L-au întâlnit pe Hristos Cel Înviat, în spatele ușilor celor încuiate (Ioan 20, 19-26), dar și pe Muntele Taborului, când I-au zis Acestuia: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici” (Matei 17, 4; Marcu 9, 5; Luca 9, 33)! Cu Tine vrem să rămânem în vecii vecilor! Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor şi către Hristos Domnul Cel Înviat rugător,

† Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria