Spațiul Învierii este întreaga zidire a lui Dumnezeu. Pentru Înviere nu există loc impropriu, care să-i oprească dinamica, nici preferințe, nici condiționări. Doar unde nu este primită Învierea rămâne ascunsă, nicidecum zădărnicită. Spațiul Viului este locul desfășurării continue și neîntrerupte a Învierii. Că este sesizată sau nu aparține libertății condiției umane.

Dacă iudeul slăbănog a ratat întâlnirea cu Învierea primită gratis, samarineanca știe să-și facă din Înviere temei al creșterii nebănuite. Slăbănogul a ratat sesizarea Învierii pentru că a viclenit cu Iubirea primită în dar, samarineanca însă primește îndrăzneală treptată în Iubire pentru că se lasă înviată cu fiecare cuvânt al lui Hristos. Samarineanca ne pune înainte treptele Învierii îngemănate cu treptele iubirii. Hristos e Mirele Înviat, care își caută mireasă în fiece suflet, iar samarineanca îi răspunde pe măsură, în ciuda tuturor respingerilor ce țin de loc, de condiție, de stare, de religie.

Dumnezeu e însetat de om pentru ca omul să devină însetat de Dumnezeu, condiția absolută a înfăptuirii Relației de iubire în care rezidă viul Învierii: „Lângă fântâna lui Iacov, aflând Iisus pe samarineanca, apă de la dânsa a cerut, Cel ce acoperă pământul cu nori. O, minune! Cel ce este purtat pe heruvimi, stătea de vorbă cu o femeie păcătoasă, apă cerând, Cel ce a spânzurat pământul peste ape; apă căutând, Cel ce revarsă izvoarele și limanurile apelor, vrând să atragă spre Sine, cu adevărat, pe cea vânată de luptătorul vrăjmaș, și să adape cu apa cea vie pe cea înflăcărată amarnic după lucruri netrebnice, ca un îndurat și de oameni iubitor”.[1] Pe această linie mistagogia duminicii samarinencei ne pregătește de revelația Preasfintei Treimi în ziua Cincizecimii și ne cheamă să însetăm după apa cea vie care este harul Duhului Sfânt (Ioan 7, 37-38) și care ne duce la recunoașterea dumnezeirii Mirelui ceresc, a lui Mesia-Hristos și la cunoștința Preasfintei Treimi. „Și Duhul și mireasa zic: Vino. Și cel ce aude să zică: Vino. Și cel însetat să vină, cel ce dorește să ia în dar apa vieții” (Apocalipsă 22, 17).

Doar sufletul însetat de Dumnezeu se poate întâlni cu iubirea Lui. Doar setea usturătoare pune pe om în starea de tânjire după Iubirea care împlinește toate căutările. Și atunci când se întâlnesc începe Învierea ce niciodată nu se mai termină, stare susținută reciproc și concomitent de îndrăznirea omului și de revărsarea Domnului. Doar omul Înviat primește îndrăznirea în Iubire, pentru că doar Iubirea învie sufletul din beția plăcerilor care anesteziază bucuria vieții.

Întâlnirea cu femeia samarineancă are loc la ceasul al șaselea. Momentul din zi nu este deloc întâmplător. În același ceas, Eva a fost izgonită din Rai și în același ceas Hristos a fost/S-a răstignit, ca să vindece căderea și să redeschidă Raiul. Samarineanca este aleasă dintre păgâni ca să repare greșeala Evei și să primească apa cea vie din Pomul Vieții, pe care Eva nu a mai apucat să o guste. „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei; că Eva în acest ceas a ieșit din rai, din pricina amăgirii șarpelui. Deci, s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi apă să beau, și Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înțeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulțimilor, zicând: Veniți de vedeți pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre”[2].

Este o duminică plină de lumină și plină de Taine dumnezeiești, care dezleagă înțelesuri adânci despre Înviere și Cincizecime. Am trecut de jumătatea călătoriei dinspre Înviere și cultul Bisericii ne anunță să rămânem conectați la scopurile celor două Praznice pentru că doar în Hristos și Duhul Sfânt vom putea înțelege Taina Vieții pe pământ, precum în cer.

Potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul, Iisus imediat după Botez adună câțiva ucenici, iar după șapte zile este deja în Cana Galileii la o nuntă unde face primul semn. După alte câteva zile Îl vedem pe Iisus la primul Paște, la Ierusalim, unde face al doilea semn, cel al răsturnării meselor schimbătorilor de bani a celor care practicau comerțul și traficau mărfurile în jurul Templului. Este un semn central al întregii lucrări a lui Hristos, Cel care răstoarnă gândurile și planurile tuturor celor care au gânduri străine de Dumnezeu. Pe Hristos nu-L putem primi cu „mesele noastre”, adică cu gândurile, planurile și așteptările noastre. Pe acestea Hristos a venit să le răstoarne ca să încapă în noi gândurile și planurile Lui. Cu alte cuvinte, nu gândurile noastre despre Dumnezeu, ci gândurile Lui despre El și despre noi. Legea Cerului, nu legea pământului. Prin urmare, Răsturnarea este constanta lucrării dumnezeiești de înnoire a lumii. 

Cu acest semn, Iisus provoacă contrariere și nedumerire între israeliți, lucru comentat și de evanghelist, cum că văzând acest semn, o parte dintre iudei au început să-l urmeze ca și cum ar fi ucenici ai lui, situație cunoscută de Iisus când zice: ei credeau în El, Iar Iisus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți și pentru că nu avea trebuință ca să-I mărturisească cineva despre om, fiindcă El Însuși știa ce era în om” (Ioan 2, 23–25). Pentru că nu acceptă astfel de viclenii, se retrage și pleacă din Ierusalim spre Galileea. Înainte însă, noaptea, are o discuție cu Nicodim, simpatizant al lui Iisus din sinedriul de la Templu. În drum spre Galileea merge fără să ocolească Samaria, așa cum procedau toți iudeii pentru a evita conflictele. Dacă iudeii nu au vrut să recunoască în Hristos pe Mesia, Acesta Și-a descoperit neamurilor, păgânilor, dumnezeirea Sa, iar prima dintre aceștia, privilegiată, a fost femeia samarineancă. 

Samarinenii erau frații de sânge, dar nu de o credință cu iudeii. În urmă cu o mie de ani de la acest eveniment, în poporul evreu a avut loc o secesiune, după moartea lui Solomon, în timpul domniei lui Roboam, fiul lui. Zece triburi din nord s-au separat de Ierusalim, care a rămas doar cu două seminții (Iuda și Veniamin plus leviții), iar celelalte zece seminții și-au făcut o capitală în Samaria pe muntele Garizim și au construit un templu, un nou centru religios, în concurență și rivalitate cu cel din Ierusalim. Au apărut, deci, două regate rivale, două temple rivale și două iudaisme rivale. Cei din Samaria au păstrat doar Legea lui Moise, eliminând profețiile și linia davidică a mesianității, mulțuminndu-se cu templul de pe muntele Garizim, munte care, paradoxal apare în Deuteronom, pe când în Tora, în Legea lui Moise, Ierusalimul nu apare niciodată. Cele două regate vor fi în rivalitate continuă, dar amândouă vor cădea pradă marilor imperii de atunci: Samaria sub Asirieni și Ierusalimul sub Babilonieni. După deportarea multor evrei din regatul de Nord,  în zone din Mesopotamia (2 Regi 17, 6), asirienii au adus în loc alte neamuri și așa, în timp, au apărut samarinenii, care erau un fel de mixtură dintre israeliți și alte neamuri orientale. Nu era doar o mixtură socială, ci și religioasă, pentru că cele cinci popoare care au venit în acele ținuturi au venit cu idolii și religiile lor și astfel, în Samaria, pe lângă religia lui Iahve, poporul s-a mai închinat și la alte cinci sau șapte alte divinități, așa cum Iisus sugerează samarinencei când zice: „cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). O mixtură între monoteism și iudaism, între iudaism și alte neamuri păgâne. 

Chiar și după întoarcerea din robie s-a continuat această rivalitate dintre iudei și samarineni. Mai mult, cu vreo sută douăzeci de ani înainte de venirea Mântuitorului (128 î. H.), un rege din dinastia hasmoneilor (Ioan Hircano) a făcut o incursiune și a demolat templul samarinenilor, de pe muntele Garizim, reconstruit după robie. Pentru această profanare, samarinenii îi urau de moarte pe iudei și iudeii la fel, motiv pentru care se evitau reciproc. Iisus, însă, face acest gest paradoxal, de a traversa acest ținut ostil și extrem de neprielnic pentru iudei.

Astfel, într-o zi dogorită de soarele oriental, la miezul zilei, ca la ceasul al șaselea (nume de cod în acest text, care face trimitere la ceasul răstignirii), la o fântână, a lui Iacob, de la marginea orașului Sihar/Sihem. Aici vine Iisus, obosit de călătorie și însetat dând peste această femeie samarineancă, care venise în miezul zilei să scoată apă. Un lucru atipic, căci deși responsabilitatea de a scoate apă era a femeilor, de obicei o făceau dimineața când soarele nu dogorea atât de tare. Această femeie vine singură în miez de zi, iar singurătatea ei denotă că nu era primită de celelalte femei în cercul lor, probabil din cauză că moralitatea ei era îndoielnică. La întâlnirea cu Iisus are un dialog eu El pe cât de straniu, pe atât de profund și de profetic.

Este o discuție scandaloasă din toate punctele de vedere, dacă ținem cont de contextul timpurilor și al locurilor în care a avut loc evenimentul. Mai întâi este scandalos că vorbește un evreu cu o samarineancă. Ei nu-și vorbeau niciodată. Nu se adresau direct unii altora. Apoi, este scandalos că era vorba de o femeie, iar în public femeile nu aveau voie să vorbească cu bărbații, dacă  nu erau rude de gradul întâi sau doi. În tradiția orientală, dacă o femeie vorbea cu un bărbat în public mai mult de două, trei minute, aceasta însemna una din două: sau era vorba de un adulter spiritual, sau urma o căsătorie. 

Tradiția scripturistică ne arată ce se întâmpla la fântână/izvoare. De obicei, aici era atât locul conflictelor, cât și locul în care se întâlneau fetele cu băieții (fiind păstori veneau cu turmele la adăpat). Se cunoșteau își vorbeau și era locul unde, de regulă, se programau logodnele și viitoarele relații conjugale. Evanghelistul Ioan are în minte, când redă acest eveniment, cel puțin trei astfel de episoade din istoria veche a evreilor. Mai întâi, este cunoscut evenimentul în care slujitorul lui Avram este trimis din Mesopotamia la Haran să găsească soție pentru Isaac. Acest slujitor o găsește la fântână pe Rebeca, unde deja stabilește legătura logodnă (Facere 24, 1-9). Un alt episod paralel este cel legat de Iacob, care tot la un puț își întâlnește viitoarea soție, pe Rahila păstorița (Facere 29, 20-35). Nu în cele din urmă, un alt eveniment simetric este din cartea Ieșirii, care ne arată că tot la o fântână Moise se întâlnește cu viitoarea lui soție, Sefora, una dintre cele șapte fiice ale lui Ietro. Ele scoteau apă pentru turme, iar ceilalți păstori nu le lăsau. Moise vede și intervine în favoarea Seforei și, din discuțiile pe care le are cu ea, se stabilește deja încheierea căsătoriei (Ieșire 2, 16-21). Așadar, toate aceste întâlniri la fântână s-au încheiat cu o căsătorie. Din aceasta înțelegem ce face Iisus la întâlnirea cu samarineanca, la fântână, singur, cu o femeie, în miezul zilei, vorbind cu siguranță mai mult de cinci minute, nu doar o discuție fugitivă. Sfântul Ioan Evanghelistul vrea să ne spună că Iisus este în căutare de mireasă, în căutare de logodnă. Iisus profetul celib este acum în ipostaza de Mire și vrea să-și facă mireasă. Mireasa lui Dumnezeu trebuia să fie Israelul, trebuia să fie Templul, trebuia să fie tot poporul, iar prin discuția cu samarineanca arată că vrea să fie Mirele Întregului Israel, cu tot cu samarineni. De aceea apostolii rămân atât de uimiți, când se întorc din cetate, unde merseseră să cumpere de mâncare, că el vorbește cu o femeie la fântână. Ei știau tot ce înseamnă lucrul acesta. De aceea zice textul că ucenicii „se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?” (Ioan 4, 27). Cu alte cuvinte, nimeni nu îndrăznea să-L întrebe ce gânduri ai cu ea?

 În dialogul cu femeia, Iisus cere apă apoi oferă El apa cea vie. Doi tineri atunci când doreau să se unească, înțelegerea lor se pecetluia cu un dar. Inelul care se dădea arăta că făgăduința lor este solemnă și asumată. Și Iisus, ca Mire, vorbește de un Dar, atunci când femeia se scuză să ofere apă din fântână. Hristos îi spune că dacă ar ști dăruirea lui Dumnezeu lucrurile s-ar schimba, ar sta invers: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Deși în primă fază femeia refuză dialogul, Iisus îi întoarce vorbele și se leagă de cuvintele ei, ca să-i descopere Adevărul despre El Însuși. Astfel, de la apa simplă, discuția trece la izvorul apei și de unde vine el. Și evreii și samarinenii știau că apa vie, așa cum spun profeții, țâșnește din Templu, asemenea izvorului din Eden, o Grădină pururea verde pentru că este udată de o apă care o traversează mereu și se desparte în patru puncte cardinale. Profeții Iezechiel (47) și Zaharia (14, 15) amintesc că în vremurile eshatologice din Templu va ieși un izvor care va uda toate laturile pământului. Este o realitate care, pentru oamenii care trăiau lângă deșert, era semnificativă întrucât apa era esențială, era viață. Dacă nu este apă, nu este viață. 

În același timp, apa era folosită în acele timpuri și la nuntă, care dura șapte zile, simbol al recreației și al desăvârșirii. Orice mireasă era îmbăiată și curățită în apă curgătoare, apoi era unsă cu mir, i se punea vălul pe cap și era adusă apoi în fața mirelui, ca mirele să se nuntească cu ea. Același ritual îl avem și noi, mistic, în Botez, care simbolizează tocmai pregătirea miresei, a fiecărui om care devine mireasa lui Dumnezeu, a Mielului. Aceasta evidențiază că, în inima planului lui Dumnezeu cu lumea este o relație de iubire, iar această relație se încheie cu o nuntă, în care mirele și mireasa sunt pregătiți pentru cununie prin Botez, în moarte și Înviere. De aceea și Ioan Botezătorul boteza în apele Iordanului pregătind pe iudei, miresele lui Dumnezeu, pentru venirea Mirelui: „Cel ce are mireasă este mire; iar prietenul mirelui, care stă și-L ascultă, se bucură foarte de glasul mirelui” (Ioan 3, 29). Așadar, în acest episod biblic, Iisus este în plină activitate nupțială.

În acest sens, discuția trece de la apă la Templu și la închinarea cea adevărată, unde anume trebuie ea făcută: la Ierusalim sau pe muntele Garizim, timp în care Iisus vine cu o dezvăluire profetică, care amintește de crucea Lui. Îi vorbește femeii ca un Adam unei Eve: „vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi dorește” (Ioan 4, 23). Ceasul despre care vorbește este ceasul Crucii Mântuitorului pentru că din coasta Lui va țâșni Sânge și Apă, ca dintr-un Nou Templu.

 Pe cruce, Hristos va pecetlui nunta cu noua lui mireasă, care este umanitatea renăscută din Sângele și din Apa cea Vie, făcătoare de viață, ce ies din Coasta Lui. De aceea, totul se petrece la ceasul al șaselea, ceasul răstignirii, care trimite direct la Crucea Lui, locul cununiei dintre Mirele Hristos și Mireasa lui cea dragă, umanitatea întreagă. Prin închinarea în Duh și Adevăr, Iisus descoperă că Trupul Lui va fi adevăratul Templu din care va țâșni dăruiea apei celei vii, apă care îmbăiază pe oameni, îi curățește, le șterge păcatele și îi transformă în grădini vii, în creație nouă, în mirese ale lui Dumnezeu.

Pe femeia samarineancă o vedem cum crește în descoperirea Tainei lui Hristos, treaptă cu treaptă. Mai întâi îi spune iudeule, apoi Domnule, apoi profetule și la urmă Mesia, iar Iisus nu o contrazice. Deși în toată Evanghelia după Ioan Iisus refuză identificarea cu Mesia, bine știind răstălmăcirile din mințile oamenilor, acum, acestei samarinence, I se descoperă ca Mesia: „Eu sunt cel care vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26). Această descoperire o transformă pe samarineancă în mireasă, în apostol misionar. De aceea, înțelegând exact cu cine stă de vorbă, lasă găleata și merge în cetate vestind tuturor venirea lui Mesia la ei: „veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Adică, un om care deși știe toate istoria mea depravată, vrea să mă ia de mireasă. Cum vor fi fost cuvintele femeii către consătenii ei de vreme ce toată cetatea au venit la fântână să-L vadă pe Iisus și, după ce vor fi stat de vorbă cu El să exclame: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).

În Samaria, Hristos poartă un dialog care se desfășoară într-un crescendo plin de uimire și de frumusețe, de la particular, doar cu femeia, la general, cu Apostolii întorși și cu toată cetatea venită să-L vadă. Totul crește de la iudeule, profetule la Mesia și Mântuitorul lumii, toate spuse de niște samarineni, adică niște eretici și schismatici față de iudei. 

Iisus, care nu poate să stea în Ierusalim pentru că este răstălmăcit, are încredere și rămâne la niște samarineni, nu puțină vreme. Evanghelistul vrea să evidențiieze acest paradox: deși Ierusalimul Îl refuză și urzesc planuri de respingere și de moarte, iar Galileenii Îl vor părăsi când le va vorbi de mâncarea Trupului și Sângelui Său ca o pâine (Ioan 6, 66), totuși în Samaria, Cuvântul lui Hristos dă roade, convertește inimile și face ucenici dispuși să-L primească. Paradoxal, samarinenii nu primesc doar cuvântul lui Hristos, ci chemarea lui la nuntă, pentru că Mesia nu era doar regele lui Israel era și Mirele, ceea ce arată echivalentul venirii lui de la Tatăl, de Sus, cum i se descoperise deja lui Nicodim. Mirele lui Israel este de fapt direct Dumnezeu. Mesia poate fi confundat doar cu un rege omenesc. Dar când Iisus se descoperă în postura de Mire se arată ca Dumnezeu Însuși venit în mijlocul oamenilor, care își logodește sieși poporul ales și prin el întreaga umanitate.

Acest episod tulburător, cu toate implicațiile lui teologice, descoperă pe Iisus într-o dragoste nupțială, cu propuneri de nuntă către poporul său și către fiecare dintre noi, ceea ce arată că în inima mântuirii stă o relație de iubire. O iubire plină de îndrăzneală și curaj, ca o apă vie, o iubire care face din inimile oamenilor grădini de Rai înțelegător. Dumnezeu vrea să facă cu oamenii o familie lărgită în care să cuprindă toată umanitatea, iar Locul în care se încheie nunta este Crucea lui Hristos, Trupul Său rănit, din a cărui dragoste țâșnește cel mai mare Dar al Învierii: Duhul Sfânt.