Trebuie să spun sincer că mereu cred în „soluția Toma” atunci când te afli dinaintea unei dileme asupra voinței lui Dumnezeu în ceea ce te privește. Dar o văd oarecum, mai mereu, răsturnată. Noi cerem lui Hristos să pună mâna Sa în rănile noastre, să le vindece, întărindu-ne astfel credința. Hristos Domnul intră în mijlocul ucenicilor ca să alunge mâhnirea lor și nu pare – depinde de tonul celui care citește Evanghelia Duminicii care se stinge – deloc „atacat” în bucurie de atitudinea ca de copil curajos a Sfântului cu nume de Geamăn. Nu-l lasă pe Toma scufundat în frica necredinței, ci ridică mâhnirea lui, intrând Domnul în „jocul” lui. Hristos îi arată că poartă oase și trup și că nu, nu S-a schimbat. Condacul dimineții nota: „Toma, cu dreapta lui cea iubitoare de încredințare, a cercat coasta Ta cea de viață dătătoare, Hristoase Dumnezeule. Că dacă ai intrat, ușile fiind încuiate, dimpreună cu ceilalți Apostoli a grăit către Tine: Domnul meu ești și Dumnezeul meu!”. Deși Evanghelia nu consemnează o atingere de Sfintele Răni ce dau vindecare rănilor noastre și sfințenie suferinței, textul slujirii ne oferă răspunsul Tradiției, așa cum s-a cristalizat în sute de ani.

Pentru frumusețea omenescului din icoana Duminicii acesteia, vă rog să citim împreună un alt text de o frumusețe rară a evocării. Icosul Duminicii ne zice: „Cine a ferit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului? Cine i-a dat ei îndrăzneală, de a putut pipăi osul cel de văpaie? Numai coasta care a fost pipăită. Că dacă acesta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele patimilor care au făcut să se cutremure cele de sus și cele de jos. Lui Toma s-a dat darul acesta de a o pipăi pe ea și de a grăi lui Hristos: Domnul meu ești Dumnezeul meu!”.

În fond, Apostolul împlinește chemarea dintâi, țineți minte, amintită de noi și în timpul Săptămânii Luminate care se încheie: Vino și vezi! Cât adevăr de credință surprins în Icos! Nu îi înnegrește mâna care atinge „osul cel de văpaie” tocmai harul ce izvorăște din osul acela. Izvorul de apă vie ce inundă din coastă vederea noastră și o limpezește. Osul cel de văpaie. Știți o mai adâncă exprimare a cărnii transfigurate de Înviere? O mai aleasă exprimare a Schimbării la Față până în cele mai adânci ale Trupului ce purtase Crucea? Crucea, vârf de Tabor al Schimbării Feței Celui ce nu mai poate fi recunoscut în marea de carne vie în care ura și răutatea mediocrilor, decoctul tembel al trădării, L-au aglutinat pe Lemn. Lemn ce refuză să fie arcă morții și se arată Lemn Viu, măduvă de Arcă nouă, Arca Bisericii.

Că este întărită în adevăr spusa mea, ne-o reamintește tot un text minunat al Canonului (Cântarea a 7-a, 2) care ne aduce aminte: „Această zi este purtătoare de lumină, cea dintâi dintre zile și doamnă, în care poporul cel nou și dumnezeiesc se cuvine să se bucure. Căci cu cutremur ea poartă și chipul veacului ce va să fie, ca ceea ce este ziua a opta. Preînălțate Dumnezeule al părinților și al nostru, bine ești cuvântat”. Trebuie să admitem că este cel mai genuin text despre Ziua a Opta, ziua care leagă toate Duminicile de Ziua Învierii. În spațiul acesta al zilei a opta, Toma cere atingere și primește confirmarea credinței sale. E ziua în care toate se fac noi, dar mai ales se înnoiește Legământul lui Dumnezeu cu omul prin tăierea împrejur a inimii. Toma se înscrie în linia celor care-L ating cu blândețe pe Domnul. Maica Domnului, Iosif, Dreptul Simeon, femeia cu scurgere de sânge, femeia mironosiță... toate atingerile lor cer să vadă pe Înviat. Să strige apoi: Acesta este Cel ce Este!

Domnul ne rabdă îndoielile, dar nu și prostia. Uneori chiar aroganța noastră o transformă în forță motrice a vocației. Saul ce se naște de sus Pavel știe asta și ne mărturisește mereu. El, „avortonul” lui Dumnezeu, ce-și află învierea prin ascultare și propovăduire fără preget. Dumnezeu nu rabdă să fie maimuțărit și nici idolatrizat. Știe bine cine este. Ne îngăduie să-L cunoaștem și să-I atingem rănile prin care tot noi, frivolii cunoașterii și rătăcitorii prin morala cerului, le-am făcut Trupului Său. Rabdă ca pe Cruce rănile ipocriziei și închistării în nimicuri în care ne drapăm neputința de a iubi. Dar nu iartă să nu luăm seamă la harul pe care ni l-a dat ca, atingându-L să nu ardem, interogându-L să nu asurzim de tunetul răspunsului ori căutându-L cu vederea și zărindu-L să nu ne pierdem văzul. Hristos este în mijlocul nostru ca să mijlocească posibilitatea de a-L zări în aproapele și împreună să alcătuim Biserica, locașul Zilei a Opta. Ziua cea neînserată a Împărăției Sale!