Suntem în finalul textului Ioaneic despre Rugăciunea din Ghetsimani a Domnului Hristos. În prag de Cruce Mântuitorul lasă veșniciei fundamentarea – altfel greu de văzut – gestului Său sacrificial. Nu e vorba de El. E vorba de voia Tatălui și strângerea sub Lumina ei a voii oamenilor dăruiți Lui de Tatăl. Îndrăznesc să spun de tezaurul uman viu care se definește prin apartenență la voia Tatălui pecetluită în Sângele Golgotei de Hristos Însuși. Suntem dinaintea ultimei Evanghelii legate de „Cincizecimea” cea dinainte de Cincizecime. Pentru că întregul text al Sfântului Evanghelist Ioan, prin care ni s-au dăruit învățături în ultimele zile liturgice dinainte de Praznicul Cincizecimii, nu este alta decât descoperirea rostului Venirii Duhului Sfânt în lume. Să descopere lumii unitatea Treimii și forța mijlocirii în Duhul Sfânt a mântuirii noastre de către Fiul cel Întrupat. 

Prea adesea oamenii au uitat că, înainte de orice rugăciune a omului către Dumnezeu, Domnul Hristos ne învață cât de importantă este rugăciunea lui Dumnezeu pentru om. Uităm un adevăr care constituie libertatea noastră în Duhul Sfânt. Mai înainte de a crede noi în Dumnezeu, Acesta e cu ochii pe noi, în sensul cel mai coerent cu putință, și crede, real, crede în noi. Pentru aceea ne și oferă un sens vieții, o linie de rezistență în viață. Modul Lui de a fi este acesta. Atent și tenace în favoarea noastră. Primul rugător pentru noi. Aproape că nu-ți vine să crezi, dar descoperi cu fiecare zi de trăire în Hristos modul în care Acesta, prin Duhul Sfânt, duce dinaintea Tatălui cu maximă intensitate și cu iubire desăvârșită nu doar rugăciunea noastră ci, uneori, rugămințile noastre. Fragmentele noastre de rugăciune, schijele noastre de dorință pe care admite să le prezinte dinaintea Tatălui. El este cel care ne descoperă că „suspinurile negrăite” prin care Duhul Sfânt se roagă în noi sunt suspinări de susținere a alegerilor noastre, oftatul din Treime care ne acceptă alegerile, unele chiar împotriva omeniei din noi. Pentru că Domnul Hristos  se roagă pentru cei care cred în El chiar dacă, uneori, deseori, suntem parcă proprii noștri dușmani.

Domnul Hristos ne aduce aminte că se roagă pentru noi și pentru aceea că mulți confundau pe Tatăl mai degrabă cu un intrus în viețile lor, cu o alcătuire ciudată între idol și om de serviciu și mi-e teamă că noi înșine facem confuzia acesta de neiertat. Pe care Domnul Hristos o vădește a fi „păcat împotriva Duhului Sfânt”. O religie nouă – i-aș spune „confuzionismul” și aș îndrăzni să vă atrag atenția că nu are nimic de a face cu „confucianismul” – bântuie cugetul omului modern și pare că îi place. O religie care confundă ritualul cu ritualismul și gestul liturgic cu magia. Pe Hristos așezându-L mereu în opoziție cu „marile energii” a căror factură de plată ne este, deseori, sufletul. Confuziile acestea cultivate cu măiestrie de tot felul de guru și idolatri de sistem duc la confuzionări masive ale valorilor, la iscarea unor furtuni sufletești fără vindecare și la hiatusuri de viață care ne apropie de iad. E lumea confuziilor. O vedem cu ochii noștri. Minciuna e drapată în culorile adevărului iar pacea pare că argumentează minciuna. Cu obstinație. Cu o obstinație care ucide adevărul. Simplul și fragilul adevăr al dumnezeirii Fiului ori al realității prezenței energiilor necreate ale Duhului Sfânt. Acestea sunt „astupate” de mesianisme ieftine ori exprimări ale unor energii care numai cu Dumnezeu nu au nici o legătură. 

Dinainte de „nașterea” comunității celor care cred – marcată de Venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii – Hristos Domnul crede în cei care vor crede în El și în mărturia Sa. Devine astfel important să înțelegem că modul în care răspundem acestei credințe este în fapt credincioșia noastră din care se relevă adevărul vieții noastre. Legat de credință, nădejde și dragoste. Legat de dezlegarea de păcatele noastre pe care numai Iubirea întrupată o poate oferi. Merită să încercăm să înțelegem modul în care Dumnezeu-Omul crede în posibilitatea ca omul să se îndumnezeiască. Și să cerem iertare de păcate. Pentru a simți suspinul de ușurare al Duhului Sfânt în inima noastră încercată de dureri și griji și tulburare. Iertați să iertăm. Crezând să mărturisim credința Lui în noi. Nădăjduind să gustăm din iertarea ce ne crește pocăința. Merită să aflăm gustul de Rai al creștinismului.