Avea cuviosul rânduială să se roage de la Utrenie până la ceasul al treilea din zi. Odată, cum stătea la această rugăciune cu mâinile ridicate, i s-a înălţat mintea la cer. I se părea că i se lărgise inima şi cuprinsese toată lumea şi toate tainele cereşti. Cugeta la negrăita plinătate a dumnezeirii, cu insuflarea Duhului Sfânt. Dar, numai cât s-a gândit la înfricoşata măreţie a lui Dumnezeu, îndată şi-a revenit în sine. Se gândea apoi la ceea ce văzuse şi cutremurat de uimire şi de spaimă, a început a alerga înfricoşat. A mers şi s-a ascuns în biserică strigând: „Doamne miluieşte-mă!" Când s-a liniştit puţin de acea tulburare, a ieşit şi s-a întors în chilie. Pe drum şoptea: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni! De atunci, de multe ori când se ducea la biserică, îl vedeam mergând ca un înlemnit de spaimă. Într-o zi, am mers după el la biserică şi am căzut la picioarele lui, rugându-l să-mi spună de ce merge aşa de aplecat şi spăimântat. Şi el, fiindcă îmi spunea totul, mi-a răspuns: „O, fiule, sufletul mi-i cuprins de mare spaimă! Mă gândesc, cu mintea mea desigur, cât este cu putinţă, la Făcătorul şi Dumnezeul nostru, şi mă văd pe mine însumi ca pe o făptură dezgustătoare ce se târăşte pe pământ. Deoarece, cu cât omul se apropie de Făcătorul său, cu atât se vede mai afundat în păcat şi stricăciune. De aceea şi Isaia când a văzut pe Domnul şezând pe tron între serafimi, a strigat cu spaimă şi cu cutremur: Vai ticălosul de mine, în ce stare mă aflu; că om fiind şi având buze spurcate şi sălăşluindu-mă în mijlocul poporului, cu ochii mei am văzut pe Domnul Savaot! Pentru că, fiule, aşa de mare şi înfricoşat este Dumnezeul nostru, încât nici cerul, nici pământul, nici veacurile veacurilor nu-L pot cuprinde. Şi numai gândul la El îţi produce spaimă şi cutremur".

(Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, traducere de Protosinghel Petroniu Tănase, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători, 2004, p.64)