Când mintea se întoarce din împrăştierile sale, ea află mai întâi în inima trupească şi după aceea intră în adâncul acesteia, adică în inima duhovnicească. Aceasta este experienţa comună a celor care practică rugăciunea lui Iisus şi care cunosc sfânta lucrare a coborârii minţii în inimă: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima cea adevărată.

Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară - ci este în mod inextricabil legată de propria sa fiinţă". În consecinţă, atletul rugăciunii isihaste poate deosebi inima trupească de inima duhovnicească, deoarece percepe clar existenţa şi energia lor. La început, mintea descoperă inima trupească, iar apoi pe cea duhovnicească, percepându-le mişcările în mod simultan.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 188)