În două mii de ani de ocupaţie şi prigoane, noi, moldovenii, am învăţat că pe lângă biserica de piatră, de lemn şi de pământ, un preot trebuie să aibă o a doua biserică, mai micuţă. O biserică portativă. Pentru vremile de restrişte. Pentru momentele când nu mai poţi sluji în biserica mare. Această biserică de buzunar nu e mai mare decât o batistă. Ea se găseşte pe orice altar, în toate bisericile noastre; se numeşte antimis, de la antimension. Cuvântul înseamnă „în loc de masă” sau „înlocuitor de altar”. În orice biserică creştină, esenţial este altarul. Aşa cum s-a spus: „Altarul e obârşia oricărei slujiri a tainelor. Adevăratul templu e altarul… Restul lăcaşului nu e decât o întregire, o imitare a altarului.” (Sf. Nicolae Cabasila). Antimisul e tocmai altarul. Este o pânză pătrată de mătase albă cam de şaiezeci de centimetri, pe care sunt imprimate în negru semnele Patimii şi Îngropării lui Hristos. La unul din capete, antimisul poartă moaştele unui sfânt. Căci orice altar adevărat conţine în el moaşte. Antimisul e sfinţit de episcop prin acelaşi ceremonial ca şi o biserică. Căci antimisul este o biserică. La fiecare săvârşire a Sfintei Liturghii, preotul desface antimisul de pe altar şi pe antimis săvârşeşte Euharistia. Teologii occidentali ne-au reproşat totdeauna – nouă, ortodocşilor – lipsa de logică şi complicarea lucrurilor. Căci, săvârşind Liturghia pe antimis, noi celebrăm de fapt pe două altare puse unul peste altul. Dar aceasta nu vine din lipsă de logică, nici din prostia noastră; vine din faptul că am trăit – şi trăim mereu – în primejdii. N-am trăit niciodată liniştiţi, nicicând în istoria noastră. În timp ce săvârşesc Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, preoţii noştri se aşteaptă să vadă hoardele dinspre răsărit intrând pe cal în sfânta biserică. Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna şi cu regularitate. (…) Preotul român se aşteaptă la năvălitrea duşmanului în biserica sa de fiecare dată când săvârşeşte Sfânta Liturghie. Si pentru ca să poată face faţă pericolului şi să evite sacrilegiul – căci o slujbă nu poate fi întreruptă – preotul are totdeauna asupra altarului un altar portativ – antimisul – pe care-l poate lua cu el, pentru a fugi din faţa duşmanului şi a merge să slujească altundeva.

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, Sibiu, 2008, pp. 164-166)