După adevărul fiinţării lui Dumnezeu nu este adevăr mai neclintit ca adevărul nemuririi sufletului omenesc. „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov...” Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32): adică sufletele lui Avraam, Isaac şi Iacov, după ce s-au despărţit de trup, nu au murit, ci au fost vii, fiindcă pentru El toţi sunt vii. Astfel, Domnul Însuşi dă mărturie despre nemurirea sufletului omenesc după moarte. În această viaţă, puţini, puţini oameni se cunosc pe sine – cei mai mulţi trăiesc ca în vis şi se îndeletnicesc cu deşertăciuni. Ceasul cel ameninţător al morţii le va arăta de năprasnă cât de cumplită este visarea lor, însă va fi târziu, nu va mai fi chip de întoarcere, va veni darea în vileag a întregii minciuni a acestei vieţi şi a adevăratelor lucrări ale dreptăţii şi luminii.

Înţeleptului Solomon, care se dedase deşertăciunii asemenea tuturor muritorilor, i-a fost dată să cunoască în ce necontenită deşertăciune sunt cufundaţi toţi oamenii, şi el a vestit cu glas răsunător întregului neam omenesc: Deşertăciunea deşertăciunilor... toate sunt deşertăciune (Eclesiastul 12, 8), deşerţi sunt din fire toţi fiii oamenilor. El a cunoscut în cele din urmă următorul adevăr: Teme-te de Dumnezeu şi poruncile Lui le păzeşte, că în aceasta este totul pentru om (Eclesiastul 12, 13), tot scopul vieţii, tot binele ei. În adevărul dumnezeiesc au vieţuit şi s-au mişcat toţi sfinţii – aceşti adevăraţi filosofi, adevăraţi eroi creştini, luptători cu deşertăciunea şi cu tot păcatul, următori ai adevărului şi virtuţii, adevăraţi cunoscători de sine şi de Dumnezeu, adevăraţi iubitori ai Lui.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 62-63)