Timp de secole, ele au reflectat existenţa nu dintr-o perspectivă pur umană, ci dintr-una care transcende cotidianul, una mitologică, oferind un alt tip de comunicare.

Acoperirea capului sau a întregului corp cu o mască are rol de camuflare şi disimulare a vârstei şi a sexului celui care o poartă, a expresiilor faciale care denotă o stare de tristeţe sau de crispare în faţa unui pericol, a lipsei de putere fizică sau a unei infirmităţi. Această practică este însă des întâlnită în practicile magico-religioase ale multor popoare, semnificaţiile teologice ale acestui ritual fiind numeroase.

Acoperirea feţei în Antichitate

În Antichitate, credinţa cea mai des întâlnită era că masca are puterea de a apăra pe om de forţele malefice. Dar masca este şi un motiv al fecioriei, al fertilităţii şi al rodniciei. Ambele sensuri pot fi regăsite în ideea acoperirii feţei miresei cu voalul de nuntă, o practică foarte veche. Acest act este atestat în numeroase texte sumero-babiloniene şi în legi asiriene sub numele pussumu, descriind acoperirea feţei miresei cu un văl de către mire, semn al obedienţei pe care aceasta trebuie să i-l arate în continuare. Acest act nonverbal constituia partea esenţială a ritualului căsătoriei: proclamarea căsătoriei celor doi. Filologia sumeriană argumentează această practică: verbul dul înseamnă în aceeaşi măsură „a acoperi” şi „a căsători” (K. van der Toorn, Family religion in Babylonia, Syria, and Israel: continuity and changes in the forms of religious life, Brill, 1996, pp. 43-44).

Cultura sumeriană este cea care explică şi conexiunea dintre acoperirea feţei miresei şi practica ascunderii feţei celui mort. Epopeea lui Ghilgameş spune că faţa prietenului mort Enkidu trebuie acoperită „precum cea a miresei”. Probabil, o astfel de practică are origini animiste. În Antichitate, dar şi în vremurile mai noi, se obişnuia ca faţa unui cadavru să fie acoperită cu o mască pentru a îndepărta duhurile rele din jurul celui mort. Astfel de măşti mortuare au acoperit feţele marilor faraoni sau personalităţi ale lumii greceşti şi latine, dar şi, spre exemplu, a cunoscuţilor poeţi Bacovia şi Mihai Eminescu (a cărui mască mortuară se află astăzi la Casa Pogor din Iaşi).

Masca: tăinuire sau revelare?

Vălul şi masca aşezate pe faţa cuiva ne aduc privirilor ceva care este totodată real şi ireal, din lumea aceasta, dar şi dintr-un spaţiu mistic, divin, greu accesibil. Astfel, într-un cadru religios masca permite transmiterea unei revelaţii, încât ea foloseşte mai degrabă unei descoperiri şi nu unei voalări. Textul veterotestamentar Ieşirea 34, 33-35 se încadrează în această interpretare a vălului-mască: „Iar după ce a încetat a grăi cu ei, Moise şi-a acoperit faţa cu un văl. Când însă intra el înaintea Domnului, ca să vorbească cu El, atunci îşi ridica vălul până când ieşea; iar la ieşire spunea fiilor lui Israel cele ce i se porunciseră de către Domnul. Şi vedeau fiii lui Israel că faţa lui Moise strălucea şi Moise îşi punea iar vălul peste faţa sa, până când intra din nou să vorbească cu Domnul”. Acest text foarte dificil de înţeles, şi de aceea îndelung speculat de critica biblică protestantă, face referire la faptul că Moise purta un văl, o mască, din cauza strălucirii feţei lui, ca urmare a întâlnirii cu Dumnezeu (v. 29): „faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”.

Este adevărat că în alte religii antice găsim măşti cultice purtate de preoţi sau preotese. Dar termenul ebraic masveh, „văl”, „mască”, apare doar în Ieşirea 34, iar înţelegerea lui ca obiect de cult nu este în acord cu tradiţia religioasă ebraică. De asemenea, din text nu reiese clar dacă ascunderea feţei de către Moise s-a făcut din dorinţa de a proteja pe israeliţii idolatri de puterea slavei divine, care poate aduce moartea (Ieşirea 33, 20; Judecători 6, 22; 13, 22; III Regi 19, 13; Isaia 6, 5; I Tim. 6, 16), sau de a feri slava divină de privirile profanatorii ale poporului.

Comentând acest text, Sfântul Grigorie de Nyssa face o interesantă analogie între vălul de nuntă şi vălul de pe faţa lui Moise, zicând: „Smulgerea vălului e lucru bun, dat fiind că ochiul eliberat de acoperământ poate privi neîmpiedicat la frumuseţea dorită”. Şi pentru a nu exista vreo confuzie, acelaşi sfânt părinte adaugă: „Scriptura ne învaţă că cel ce doreşte să-L vadă pe Dumnezeu Îl vede pe Cel dorit şi în aceea că Îi urmează mereu Lui; şi vederea (contemplarea) feţei Lui este pricina călătoriei neîncetate a omului spre Dumnezeu, care izbuteşte să înainteze prin aceea că urmează Cuvântului” (Despre viaţa lui Moise, PSB 29, p. 278).

Slava Domnului revelat prin lucrarea Duhului în Vechiul Testament este Slava lui Hristos, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Una, „Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”. De aceea Sfântul Irineu din Lyon afirmă: „Cuvântul nu L-a lăsat pe Dumnezeu Tatăl ascuns de om; El Îl dezvăluie în felurite chipuri”. Omul, care era ferit odinioară prin mască de vederea slavei lui Dumnezeu, poate privi acum „ca în oglindă,cu faţa descoperită, slava Domnului” (II Cor 3, 18). Aceasta reprezintă superioritatea Evangheliei lui Hristos şi a vestirii Apostolice: „Căci dacă ce este trecător s-a săvârşit prin slavă, cu atât mai mult ce e netrecător va fi în slavă. Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală. Şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător. Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos” (II Cor. 3, 11-14).

Vălul de pe faţa lui Moise se mută, în concepţia Sfântului Pavel, pe inimile israeliţilor (II Cor. 3, 15). Sfântul Teofil al Antiohiei, în scrierea Contra lui Autolic, zice: „Dumnezeu este văzut de cei ce pot să-L vadă dacă au ochii sufletului deschişi. Dimpotrivă, cei ai căror ochi sunt întunecaţi de cataracta păcatului nu Îl pot vedea pe Dumnezeu. Poate oare Dumnezeu să fie descris celor care nu Îl pot vedea?”

În căutarea înnoirii chipului

Vorbind despre conştientizarea păcatului de Adam şi Eva şi acoperirea lor cu frunze de smochin, Părintele Stăniloae zice: „Numai conştiinţa de a ne afla sub privirea lui Dumnezeu ne face, pe de o parte, deplin dezveliţi sau sinceri, pe de alta, neispitiţi de păcat (…). Numai conştiinţa privirii lui Dumnezeu ne dezveleşte cu adevărat neputinţa noastră, pe care vrem să o acoperim. Sinceritatea este actul prin care mă aşez pe mine însumi sub privirea lui Dumnezeu, menţinând conştiinţa că nu mă pot ascunde de El”.

În faţa lui Dumnezeu nu există aparenţă, nu există falsitate, disimulare sau deghizare. Creatorul nostru le cunoaşte pe toate cele ale noastre, oricât de ascunse am vrea noi să le facem. Omul faţă în faţă cu Dumnezeu este precum un prunc gol, neputincios a falsifica sau a tăinui ceva. Singura „mascare” a creştinului trebuie să fie în haina de lumină a iubirii lui Dumnezeu. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!”, zice Apostolul Pavel în Galateni 3, 27, iar toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos avem datoria „să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12).

„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6, 14-17)