Domnul Iisus Hristos ne transmite, în puţine cuvinte, în câteva pagini, recomandările de viaţă pentru toate epocile şi categoriile sociale, punctul terminus fiind Împărăţia Cerurilor.

Dacă ne-am trăi viaţa măcar prin simţirea primei Fericiri sau a oricăreia din cele nouă, ar fi de-ajuns. Toată opera literară a umanităţii ar avea doar rolul de încântare prin poezie, arhitectura frumos şlefuită a cuvântului, romane de dragoste, cărţi de înţelepciune care să sporească şi să cultive fondul sufletesc.

Nu am avea nevoie de literatură de reglementare sau corecţie, nu s-ar mai pune în balanţă personajul bun versus personajul rău sau aspecte punitive, în numele binelui.

S-ar scrie frumos despre Frumos!

Dar, ne-am vrut complicaţi!

Vrem să trăim ca lumea, să mâncăm ca lumea, să citim ca lumea, să ne îmbrăcăm ca lumea. Constantin Rădulescu Motru, în Psihologia poporului român, subliniază acest aspect dramatic. Până să citesc cartea şi să văd expresia ,,calumea” despărţită în două lumi, foloseam acest termen într-un sens superlativ.

Lumea sau societatea cu lumescul şi socialul lor impun şabloane determinate cred, în principal, din mândrie, teamă, lipsa unei identităţi spirituale. De fapt, trebuie să luăm lumea prin subiecţii ei, oamenii lumeşti – altfel, ne dăm cu părerea sau externalizăm vina asupra noţiunii generice.

Mândria, indiferent de dozarea sa cu păcate adamice, foloseşte cosmetica pentru acoperirea goliciunii: moda, poziţia ierahică, statutul patrimonial, poziţionarea pe scaunele înalte ale societăţii. Omul reglementat, care se vrea cineva, ajunge ceva: omul - tramvai cu traiect şi ecart clar pe şine. Însă, la prima deraiere, apar frământările nereglementate. Fără credinţă, omul are câteva variante: bestializarea în nuanţe fine, competitive, resemnarea prin starea de mulţumire biologică sau căderea în abisuri cu scală de măsurare (cine am fost, cum arătam, cât aveam).

Teama omului contemporan este foarte bine scrisă în cartea lui Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate. Dar, pe studiul de caz al lumii şi epocii noastre mai vedem ceva: teama că ceea ce ne place nouă nu place exigenţelor şi modei. Prin această teamă ne anihilăm visele, gusturile, idealurile, bucuriile, nebuniile, frământările, plăcerile pe care le considerăm sănătoase, curate, dar care nu plac sau credem că nu plac.

Grea vamă plătim, încă de aici, intoxicându-ne cu fineţuri gastronomice, cărora nu le ştim denumirea şi gustul, uitându- ne obsesiv în ,,oglinda oglinjoară”,  care ne măsoară din cap pînă-n picioare perimetrele, volumele, preţurile şi mărcile. La prima problemă de sănătate sau la primii stropi de ploaie suntem, însă, aceeaşi, la fel de goi şi neajutoraţi.

Lipsa unei identităţi spirituale o constatăm atâta timp cât sufletul nu e atins de necroză. Dacă simţim această lipsă e de bine, avem încă discernământ.

Problema este sensibilă, deoarce intelectualizarea puternică cu tot soiul de informaţii la suta de grame ne trimite în acest stadiu către remodelarea minţii - şi nu a sufletului. Căutăm şi piaţa ne oferă, pe loc, soluţii de autocunoaştere, autofericire, automotivaţie, autodepăşire şi alte aspecte pur auto, tehnice după sensul cuvântului. Acestea dau rezultate, pentru că şabloanele impun aceste gen de instrumente osificate şi consacrate ca modele de succes.

Nu-i aşa că ne simţim tragic de bine?! Uşor, uşor ne izolăm în societate şi nu în afara lumescului, capacitate de disidenţă pe care ar putea s-o aibă, în special, sufletul.

În opera umanităţii am citit puţin sau mult despre sufletul liber. Filosofiile lumii, oricare ar fi, îl prezintă aşa. Dar, ceea ce nu au reuşit adepţii tiraniei fizice nici prin flagelări, nici prin arderea bibliotecilor se întâmplă azi, tocmai când au fost eliminate toate formele de tiranie fizică şi când se consolidează, cu conţinut, pieţele şi bibliotecile. Foarte bine, trupul se bucură, ochii văd, mintea e covârşită.

Dar sufletul, ce face sufletul ?

El e liber? În colivia unde i se revarsă zilnic cornul abundenţei, mai simte o vorbă simplă şi bună despre ziua bună? Simţurile lui pot fi satisfăcute de oferta pieţei?

Are în veşnicia sa gusturile colecţiilor şi trendurilor de sezon?

Sufletul nu poate trăi apter, o eventuală întrupare conformă cu tiparele societăţii, bazată pe măsurători optice ale dimensiunilor fizice şi intelectuale, duce către o altă împărăţie, dar nu a vieţii.

Sufletul poate trăi, ascunzând elegant zborul de colţii charismatici. Este bine să aibă discreţie şi nobleţe, aşa cum a fost rânduit, în special acum, pe marile şantiere ale şabloanelor lumii. Se poate ruga, poate visa, se poate bucura, poate să plângă, poate fi bogat sau sărac, dar nu moare.

Lumea e singură pe lume. Sufletul, cunoscător şi cunoscut de Dumnezeu, coboară şi urcă scări către Cer şi nimeni nu-i frânge zborul, în porţile ermetice ale templelor raţiunii.