Când scriu aceste rânduri Luminiței Mihai Cioabă stă să-i primească hotar de tipar o nouă carte: Drumul (482 pg.). Nu am ediția legată, dar emoția ce mi-a dăruit lectura romanului istoric – în cel mai autentic sens al cuvântului – mă obligă la semnalarea muncii acestei poete de la Curtea Adevărului istoric. Când în 1994 îi ieșea volumul Rădăcina pământului (O Angluno la Phuveako), mulți priveau încercarea ei de emancipare drept un moft. Mai puțin, știu eu, oamenii de litere, care înțelegeau acut nevoia ei de rostire (Cezar Ivănescu ori Mircea Ivănescu erau doi dintre ei). Pe care i-a intuit-o și Mircea Tomuș ceva mai târziu, în 1997, cu volumul Negustorul de Ploaie (O Manusi kai Bitinel Brisind). Se simțea în scriitura ei ceva din artefactele unei nații care a făcut din cânt și joc, din joacă și meștereală de cuvânt când odă de zâmbet, când strigăt de vânt.

Când în 2012 îi apărea volumul Țara pierdută (O Cem o Hasardo) – tradusă în engleză de Adam J. Sorkin și Cristina Cârstea, iar în germană de Beatrice Ungar (Ed. Fundația Socio-Culturală a Romilor, 432 pg) orice cititor onest putea identifica un proiect de mărturie de care memoria noastră colectivă ducea lipsă. Nu este vorba doar de povești, mi-am zis atunci, ci de Poveste. Cum de poveste și cu povești a scris și Carte de bucate romanii (Romane Xabenata) (apărută în 2019, 75 pg.) în care fiecare din deliciile propuse – a nu se citi în perioada postului e aproape obligație – intră în scenă printr-un staroste de ceremonie a gustului. Se simte aici un ecou al cunoașterii creștine căreia Luminița Mihai Cioabă s-a dedicat și al cărui prim semn a fost volumul de versuri Testament pentru cer (Ed. Carmel Print, Arad, 2017, 167 pg.) din punctul meu de vedere una dintre cele mai frumoase expresii ale poeziei creștine de azi. Se reia în tonalitate ritmul din volumul Poezii de ieri și de azi (Poemurea da arateara thai ades) apărut în 2007, dar se întretaie oarecum cu durerea ce o resimți după citirea volumului-mărturie Lacrimi Rome (Romane Asva) apărut cu un an mai devreme, în 2006. Și acum cred că acele 13 capitole  de mărturie a suferinței rome între 1942-1943 ar trebui redeschise și readuse înaintea noastră. Nu ca o judecată, ci ca un dar de neuitare. De altfel, dacă mi-aduc bine aminte, Luminița Mihai Cioabă a colaborat cu Radu Ioanid și Michelle Kelse la elaborarea volumului Tragedia Romilor deportați în Transnistria (apărut la Polirom). Un interesant dosar de istorie și istorii personale.

De ce scriu aceste rânduri? Pentru că vom avea în curând pe masa de lectură un volum al Luminiței Mihai Cioabă. Ca mulți dintre liderii intelectuali ai comunității rome din România, crescută în valorile unei iubiri paterne descrise într-o buclă de lumină veșnică în primul său roman, Drumul – care stă să ni se arate, prefațat de către Dinu Săraru – Luminița Mihai Cioabă încearcă să ne aducă mai aproape de inimă viața semenilor noștri, dinamica vieții lor, liniștea din suflet și categorica asemănare întru moarte. În zi de aducere aminte a culturii rome, fie-i îngăduit preotului și cititorului să fie bucuros de efortul acestei poete întoarsă din Țara Pierdută la Curtea Adevărului.

Sursa: tribuna.ro