Poporul român a numit sărbătoarea și Sântămăria Mică, legând de ea numeroase obiceiuri. Unele sunt frumoase și se pot păstra: grija față de săraci, rugăciunea pentru familie, mame și copii, cinstirea roadelor pământului, odihna de la lucrul obișnuit spre a participa la Sfânta Liturghie. Altele constituie simple repere ale vechiului calendar agrar: vremea culesului viilor și nucilor, începutul semănăturilor de toamnă, coborârea turmelor de la munte, observarea plecării păsărilor călătoare și altele. Ele vorbesc despre felul în care omul de odinioară își așeza munca în ritmul anotimpurilor.

În același timp însă, cercetările etnografice consemnează credințe ce nu provin din învățătura Bisericii. Bunăoară, în unele locuri se spunea că mamele nu trebuie să gătească în această zi, fiindcă altfel copiii s-ar putea arde; că acela care lucrează va suferi pagubă; că nerespectarea zilei riscă să aducă lovituri, dureri sau nenorociri. În alte forme ale tradiției populare, respectarea anumitor interdicții ajunge să fie privită ca o garanție pentru dobândirea de copii ori pentru o naștere ușoară. Aici se cere făcută o deosebire limpede, căci una este Sfânta Tradiție a Bisericii și cu totul altceva, obiceiurile și credințele populare. Vechimea unei anumite practici – „așa se făcea din bătrâni” – nu-i determină automat apartenența la credința ortodoxă. Sfântul Apostol Pavel ne oferă un criteriu de mare simplitate: „Toate să le încercați; țineți ce este bine” (I Tesaloniceni 5, 21). 

De aceea Biserica ne îndeamnă să cinstim sărbătoarea, să lăsăm, pe cât posibil, lucrul obișnuit și să mergem la Sfânta Liturghie, ca să ne întâlnim cu Hristos euharistic. Dar nu pentru că spălatul, gătitul sau o muncă necesară ar declanșa o pedeapsă. Participând întâi la Sfânta Liturghie noi arătăm prioritățile: în primul rând, întâlnirea cu Dumnezeu și abia apoi, grijile pentru cele lumești. Dumnezeu nu este o instanță impersonală care pândește greșeala omului spre a-l lovi. Cu atât mai puțin Maica Domnului, numită de Biserică Maica milei și a iubirii, nu trebuie transformată, printr-o înțelegere greșită a sărbătorii, într-un izvor de teamă.

Superstiția începe tocmai acolo unde omul atribuie unei zile, unui obiect ori unui gest o putere automată asupra vieții sale. Dacă spun: „nu gătesc astăzi, fiindcă vreau să merg la biserică și să cinstesc praznicul”, avem înainte o alegere izvorâtă din credință. Zicând însă: „nu pun oala pe foc, pentru că, altfel, copilul meu se va frige”, am trecut de la credință la gândirea magică. La fel, una este să ne rugăm Maicii Domnului spre dobândirea unui copil sau pentru ajutor la naștere și cu totul altceva, să credem că respectarea mecanică a unei interdicții obligă în vreun fel cerul să ne împlinească dorința.

Sfânta Scriptură respinge încercarea omului de a-și supune viitorul prin semne, preziceri ori practici similare cu vrăjitoria. Legea Veche poruncește: „Să nu vrăjiți, nici să ghiciți” (Levitic 19, 26), iar Mântuitorul ne mută privirea de la frica zilei de mâine spre încrederea în Pronia lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Credinciosul nu trăiește sub tirania semnelor, ci sub purtarea de grijă a Tatălui Ceresc. Însăși Maica Domnului ne arată adevărata cale. La Buna Vestire nu caută semne, nici nu încearcă să stăpânească viitorul, ci se încredințează voii lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). La nunta din Cana Galileii ne lasă parcă testamentul întregii evlavii și neclintitei fidelități față de Fiul ei și Dumnezeul nostru: „Faceți orice vă va spune” El, Domnul (Ioan 2, 5). Nu „căutați semne”, „să nu vă temeți de zile”, nu „ghiciți ce vi se va întâmpla”, ci ascultați de Hristos.

Sfinții Părinți, la rândul lor, privesc Nașterea Maicii Domnului prin lumina lucrării lui Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul vede în praznic începutul sărbătorilor și vestirea tainei lui Hristos, iar Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre nașterea Fecioarei ca despre înflorirea harului acolo unde firea omenească părea lipsită de nădejde. În centrul cuvintelor lor nu întâlnim nici preziceri despre vreme, nici spaima de munca gospodărească, nici amenințarea unor nenorociri, ci pe Hristos, harul, mântuirea, bucuria.

Aceeași direcție o arată îndemnul pastoral al Bisericii: ea ne cheamă ca la 8 septembrie să ne rugăm în mod deosebit pentru familie, părinți și copii, pentru mamele ce poartă prunci, pentru familiile care își doresc copii și pentru cei aflați în lipsuri. Iată cât de frumos se înlocuiește frica superstițioasă prin lucrarea iubirii: în loc să ne temem că o faptă gospodărească ne-ar aduce pagubă, să facem milostenie; în loc să căutăm semne despre viitor, să aprindem candela rugăciunii; în loc să așteptăm ca o interdicție să ne poarte noroc, să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu și să participăm la Sfânta Liturghie. Nu se cuvine să disprețuim cele venite de la înaintași, căci am fi nedrepți. În zestrea satului românesc există multă frumusețe, credință, înțelepciune, dar și unele obiceiuri care trebuie privite și raportate la credința dreptmăritoare. Se cade să păstrăm ceea ce ne apropie de Dumnezeu, cultivând rugăciunea, milostenia, respectul față de familie, frumusețea sărbătorii și să lăsăm să se stingă tot ce hrănește frica, fatalismul ori credința într-o cauzalitate magică.

Așadar, de Nașterea Maicii Domnului creștinul să nu se teamă, ci să se bucure. Nu o cinstim pe Fecioara Maria prin spaima că ni s-ar putea întâmpla ceva dacă încălcăm un obicei, ci urmându-i credința și ascultarea. Cea mai frumoasă tradiție de Sântămăria Mică rămâne cea lăsată nouă de însăși Maica Domnului la Cana Galileii: „Faceți orice vă va spune Fiul Meu”.