Pe lângă sărbătorile prăznuite după regula calendarului creştin ortodox, în lumea satelor funcţionează, ca o lege nescrisă, calendarul popular. O înşiruire de momente şi perioade bine fixate în mentalul colectiv pe care generaţii de-a rândul le respectă cu stricteţe. O astfel de perioadă se găseşte „între Sântămării“ şi delimitează intervalul de timp dintre Sântămăria Mare (Adormirea Maicii Domnului - 15 august) şi Sântămăria Mică (Naşterea Maicii Domnului - 8 septembrie).

Între Sântămării, deci, în sate se obişnuia semănatul grâului de toamnă, această perioadă secetoasă a anului fiind considerată cea mai potrivită pentru o astfel de lucrare a câmpului. De altfel, o străveche zicere românească încununează parcă experienţa de veacuri cu privire la acest ritual, repetat an de an: „Grâul să-l semeni toamna în praf şi primăvara în noroi“.

Cele două mari sărbători ale creştinătăţii - hotarele perioadei în care se fac aceste semănături - sunt şi ele, la rându-le, date extrem de importante în lumea satelor.

Astfel, Sântămăria Mare (15 august) este consfinţită ca cea mai importantă sărbătoare a timpului cald, fiind numită, în unele zone, chiar Paştile verii.

Sântămăria Mare este momentul de începere a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor, dar şi a pomenilor date pentru cei în viaţă. În dimineaţa acestei zile, femeile merg la biserică şi împart struguri, prune, faguri de miere, apoi se duc în cimitire pentru a tămâia mormintele celor adormiţi.

Potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, „acum se încheia văratul oilor la munte, se interzice scăldatul în apa râurilor, spurcată de cerb, şi dormitul pe prispa sau în târnaţul casei, se angajau paznicii la vii, se luau măsuri de protecţie a podgoriilor împotriva păsărilor şi începea „bătutul“ nucilor“.

De asemenea, se crede că, dacă în apropiere de ziua Sântămăriei Mari înfloresc trandafirii, toamna va fi lungă.

Belşugul verii şi-al toamnei începe a fi cântărit şi folosit din această zi, când se dă dezlegare pentru un lung şir de nunţi ce se vor face până în Postul Crăciunului.

Anul Nou bisericesc

Tot între Sântămării este plasat un alt moment de mare însemnătate: Începutul anului bisericesc (1 septembrie), presupusa Facere a Lumii. Până în secolul al XVIII-lea, şi Curtea Domnească şi Biserica foloseau ca an oficial anul biblic, ce debuta la 1 septembrie. În tradiţia populară, acest început de an se alătură altor sărbători similare: Anul Nou oficial (1 ianuarie), Anul Nou agrar (9 martie), Anul Nou pastoral (23 aprilie), Anul Nou viticol (2 februarie).

1 septembrie este şi ziua în care poporul îl cinsteşte pe Simion Stâlpnicul, al cărui nume folcloristul Tudor Pamfile îl explică prin aceea că „toată viaţa lui a stat într-un picior pe un stâlp înalt şi cu mâinile ţinea pământul să nu cadă“. Oamenii satelor aveau credinţa că „Sf. Simion ţine anul; cum e ziua lui, aşa e tot anul“.

Astfel de previziuni a consemnat şi etnograful Elena Niculiţă - Voronca: „Dacă dimineaţa e ploioasă, va fi primăvara ploioasă. Dacă la amiază e frumos, va fi anul bun. Dacă toată ziua e ploaie sau soare, va fi tot anul ploios sau secetos. Dacă este Sf. Simion posomorât, toamna e rea şi n-au chip oamenii să-şi strângă grânele“.

Sântămăria Mică

În Calendarul popular, Sântămăria Mică (8 septembrie) este considerată o zi de o importanţă covârşitoare. Prin sate, această zi consemna începutul anumitor activităţi legate de lucrul la câmp şi în gospodărie: erau culese ultimele plante de leac, începeau să se bată nucii, începea culesul viilor, se semăna orzul şi secara, se jupuia coaja de pe ulmi, cu aceste fibre urmând a se lega viţa-de-vie în primăvară. Tot în această zi bărbaţii îşi schimbă pălăria cu căciula, iar o zicere din popor suprinde extrem de bine acest obicei: „A trecut Sfânta Maria/ Se leapădă pălăria“.

Zi de hotar astronomic între vară şi iarnă, Sântămăria Mică marca închiderea pământului pentru reptile şi insecte, plecarea păsărilor călătoare în ţările calde şi începerea iarmaroacelor de toamnă, bogate în produse de sezon.