Înainte de controversa nestoriană, Biserica s-a opus la trei interpretări greșite ale persoanei și lucrării lui Hristos:

(1) Hristos a fost o ființă divină și, prin urmare, nu putea pătimi (dochetism);
(2) Dumnezeu Tatăl a luat temporar forma Fiului pătimitor cu prețul divinității și transcendenței Sale depline (patripasianism);
(3) Hristos a fost implicat în schimbare, naștere, pătimire și moarte, prin urmare nu putea să fie cu totul divin (arianism).

După ce a eliminat toate cele trei opinii extreme, Biserica a afirmat că Fiul lui Dumnezeu a pătimit în realitate și nu doar în aparență; că Fiul S-a întrupat și a pătimit, iar nu Tatăl; că implicarea Fiului în pătimire nu a diminuat statutul Său divin, fiindcă Întruparea a fost actul suprem al compasiunii divine și astfel a fost foarte adecvată și proprie lui Dumnezeu.

Justificarea Întrupării ca act vrednic de Dumnezeu este o temă comună a apologeticii creștine împotriva păgânilor înclinați spre filosofie, a căror concepție despre Dumnezeu nu îngăduia posibilitatea ca Dumnezeu să Se fi golit pe Sine.

(Paul Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, Traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2013, p. 38)