Gânditorii creştini au încercat să folosească diferite analogii, prin care să arate că învăţătura despre Preasfânta Treime, într-o oarecare măsură, se poate pătrunde nu numai prin credinţă, dar şi prin raţiune. De pildă: timpul, deşi e unul, are trei feţe: trecutul, prezentul şi viitorul; spaţiul, deşi e unul, are trei dimensiuni: înălţimea, lungimea şi lăţimea; triunghiul, deşi e unul, are trei laturi; soarele, deşi e unul, are trei înfăţişări: discul, căldura şi razele; materia, deşi e una, are trei stări: solidă, lichidă şi gazoasă; apa, deşi e una, are trei stări: gheaţă, apă curgătoare şi aburi; izvor, fântână şi râu; cărămida, deşi e una, e făcută din trei elemente: pământ, apă şi foc; fierul înroşit, deşi e unul, cuprinde fierul, focul şi căldura; electricitatea, deşi e una, încălzeşte, luminează şi mişcă; corpul, deşi e unul, are trei părţi: capul, trunchiul şi membrele; arborele, deşi e unul, are rădăcinile, trunchiul şi crengile; familia, deşi una, e alcătuită din tată, mamă şi copii; sufletul, deşi e unul, are trei facultăţi: raţiunea, voinţa şi sentimentul. Unii au mers cu analogiile şi mai departe, încât au spus că şi matematica poate dovedi unitatea treimii, deoarece 1x1x1=1. La fel şi numărul cel mai mare: infinitul x infinitul x infinitul = infinitul.

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 137)