Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului... Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad... Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui... Amărâtu-s-a că s-a stricat... Amărâtu-s-a că s-a batjocorit... Amărâtu-s-a că s-a omorât... amărâtu-s-a că s-a surpat... amărâtu-s-a că s-a legat... Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul... Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat, Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă! Astfel de simţăminte l-ar fi cuprins pe orice om care s-ar fi aflat astăzi într-o smerită capelă din incinta unui spital din România.

Zi de sâmbătă. Pare să fie o zi ca oricare alta, banală, cum i-am spune noi. Mă apropii de curtea unui spital. Încă de la intrare, atmosfera este sumbră. O linişte apăsătoare îmi dă fiori. Simt miros de moarte aici. E un spital de obstetrică şi ginecologie. E posibil ca acum, în clipa asta, o viaţă să fie înghiţită de pântecele nesăţios al morţii. Cel mai puternic îl ucide fără milă pe cel slab şi lipsit de apărare.

Dar deodată se aude dangătul unui clopot. Pare să cheme oamenii la Liturghie. Merg pe „urmele” strigătului clopotului şi ajung în faţa unor uşi străjuite de două chipuri de sfinţi. Dar nimeni nu se apropia să deschidă acele uşi. Intru înăuntru. Dar parcă şi zgomotul paşilor mei părea să fie deja prea mult pentru desăvârşita linişte ce domnea acolo. Doamne, ce înţelegere! Erau doar două persoane în biserică, preotul şi un bătrân care dădea răspunsurile la strană. Dar ce răspunsuri! Doamne! Pentru o clipă am avut impresia că am păşit într-un colţ de cer. Bătrânul cânta atât de duios iar preotul trăia cu aşa o intensitate fiecare cuvânt pe care îl rostea încât mi se părea că respiraţia mea e deja prea deranjantă pentru atmosfera de sfinţenie care umpluse micuţa încăpere în care se slujea.

Erau singuri, nu? Ar fi putut foarte bine să „ponteze” şi slujba de azi, aşa, într-un ritm alert, în care bătrânul să cânte ceva ce nici el n-ar fi înţeles, iar preotul să spună ecteniile aşa, că doar asta e „meseria” lui... să turuie ectenii, nu? Dar nu! Ei au slujit cu frică şi cu cutremur. Aveai impresia că îi privesc zeci de mii de heruvimi şi de serafimi. Şi chiar aşa era. Cete de îngeri priveau cum cei doi liturghisesc. Iar Stăpânul tuturor era şi El acolo. Iar cei doi erau conştienţi de lucrul ăsta! Parcă se aflau înaintea Scaunului Dreptului Judecător! Nici măcar un singur gest care să nu aibă legătură cu Liturghia!

Şi dacă intrasem în curtea spitalului cu impresia că viaţa a fost înghiţită de moarte, totul s-a schimbat păşind în această bisericuţă. Moartea a fost înghiţită de Viaţă! Hristos Şi-a vărsat încă o dată Sângele pentru umanitatea înstrăinată de El, pentru toţi cei bolnavi cronici de indiferenţă, ne-simţire şi sărăcie (duhovnicească, materială şi de orice fel), pentru toţi cei ce-L urăsc pe El, pentru toţi cei ce l-au răstignit şi-L vor mai răstigni de atâtea şi de atâtea ori şi pentru toţi năpăstuiţii acestei lumi.    

Şi moartea a fost înghiţită şi de aceşti doi smeriţi drept-slăvitori care au ales să nu fie înghiţiţi de moarte, ci au ales să slujească Vieţii, deşertându-se cu totul de orice grijă lumească. Am avut impresia că am fost pentru aproape două ore în cel mai smerit loc de pe pământ. Dar cât de înălţător a fost! Vino şi vezi şi tu!