PS Ignatie, Episcopul Hușilor: „Învierea lui Hristos și falșii gardieni” (Scrisoare pastorală, 2022)

Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Episcop Ignatie la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2022.

✝ „Astăzi Domnul a eliberat din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte”[1]

„Păzit era mormântul în afară/ Iar înăuntru un război era, al lui Hristos cu/ moartea,/ a Celui ce i-a smuls puterea/ şi aceleia a cărei putere a căzut, a Celui care-a ridicat pe cei de jos/ şi-aceleia ce a strigat celor de sub puterea ei:/ să strigăm:/ Domnul a înviat”[2]

 

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Cuvios cin monahal,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Hristos a înviat!

 

Întotdeauna am asemănat Învierea Domnului Hristos cu fulgerul care taie densitatea întunericului şi o transformă instantaneu în lumină. Sau cu un eveniment care ne ia prin surprindere şi ne lasă muţi de uimire şi de bucurie.

În viaţa noastră au fost nenumărate momentele, în care eram convinşi că o situaţie sau o anumită experienţă dramatică nu îşi mai pot găsi o cale de rezolvare. Însă, fără să premedităm sau să planificăm acest lucru, dintr-odată şi pe neaşteptate, se iveşte izbăvirea, ieşirea din impas. Totul se petrece cu multă repeziciune şi cu un soi de minunare în suflet, concentrată în întrebarea: cum este posibil? Nu aveam niciun indiciu care să ne strecoare în suflet vreun licăr de nădejde că vom găsi limanul în faţa furtunii încercărilor vieţii, care se năpusteşte, cu impetuozitate, câteodată, asupra noastră. Am spune noi, fără să greşim, că totul a venit „ca din senin”. Din seninul luminii şi al clarităţii morale şi spirituale.

Iubiţi credincioşi, 

O asemenea experienţă au trăit-o şi Apostolii înainte de a primi din gura femeilor mironosiţe vestea Învierii Domnului, care a fost atât de incredibilă şi de uimitoare pentru ei.

Durerea Vinerii Mari, ura omului, care a crezut în nebunia sa că Îl poate omorî pe Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat; haosul moral, care s-a dezlănţuit, cu frenezie, la picioarele Crucii; dispreţul zgomotos al tuturor care Îl voiau ţintuit pe lemnul infamiei pe Cel care este Dragostea desăvârşită; agresivitatea fără margini a tuturor celor care aveau minţile înfierbântate de răzbunare şi răutate, precum şi otrava acuzelor faţă de Cel care a săvârşit doar binele, au avut un efect paralizant şi zdrobitor, încât nimeni nu mai putea concepe ivirea luminii şi a bucuriei evenimentului Învierii Domnului, ca biruinţă definitivă asupra morţii şi a întunericului. Totul părea ca un mormânt din care nu se mai poate întoarce nimeni vreodată. Cu alte cuvinte, deznădejde şi durere la superlativ, atunci când omul nu mai găseşte resursele necesare pentru a crede în bucurie şi lumină.

Dragii mei,

Apostolii lui Hristos şi femeile mironosiţe au trăit ceea ce noi numim în termeni mai plastici „iadul minţii şi al inimii” sau un coşmar, care le-a stins orice zvâcnet de speranţă şi lumină. Hristos, Nădejdea şi Bucuria inimii lor, a fost răstignit şi dat morţii pe Cruce. Niciunul dintre ei nu conştientiza şi nici măcar nu îndrăznea să-şi imagineze că Iubirea nu poate fi distrusă niciodată de viclenia urii. Că Viaţa nu poate fi omorâtă de urâtul morţii. Că Adevărul nu poate fi spulberat de otrava minciunii. Că Lumina nu poate fi înghiţită de efemeritatea întunericului. Că Sensul nu poate fi destrămat de nebunia haosului. Niciunul dintre ei nu îşi mai aducea aminte de făgăduinţa lui Iisus că va învia „a treia zi după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). Toţi aveau sufletele şi inimile pline de dramatismul suferinţei lui Hristos de pe Cruce şi de memoria vie a atrocităţilor celor care au vărsat toată mânia lor asupra Celui fără de păcat, asupra Celui care este Bunătatea desăvârşită.

În mod paradoxal şi cu totul explicabil în contextul evenimentelor, cei care şi-au adus aminte de promisiunea că Hristos va învia au fost tocmai „arhiereii şi cărturarii”, care s-au adresat lui Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: după trei zile mă voi scula” (Matei 27, 63). Această preocupare a lor era semnul fricii şi al răutăţii, care, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „este chiţibuşară, neruşinată şi face lucruri nechibzuite”[1]

Mai mult decât atât, în contrast cu Apostolii şi femeile mironosiţe, cărora le-a dispărut din orizontul minţii şi al inimii făgăduinţa Învierii celei de a treia zi, cei care L-au răstignit pe Domnul Hristos au prelungit gândirea lor absurdă până la consecinţele ultime: şi-au propus să ferece sau să blocheze Iubirea, Viaţa, Adevărul, Lumina şi Sensul/Raţiunea în mormântul din grădina lui Iosif din Arimateea, cu convingerea că astfel Iisus nu va mai putea ieşi de acolo niciodată. Au crezut, în imaturitatea lor spirituală, că Hristos poate fi blocat sau încuiat de piatra de la uşa mormântului sau de gardienii romani, care erau plătiţi ca să păzească mormântul de orice presupusă tentativă de sustragere a Lui de către Apostoli sau femeile mironosiţe (Matei 27, 64). Această grijă malefică a lor este comparabilă cu strădania cuiva de a prinde vântul cu pumnul sau de a albi tăciunele.

Dreptslăvitori creştini,

Hristos, adevăratul şi unicul nostru Paşti, a zdrobit „puterea iadului”, trecându-ne pe toţi de la moarte la viaţă. De aceea, în noaptea de Paşti „prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi, cea veşnică”[2], pentru că harul „acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin Evanghelie” (II Timotei 1, 10). În Hristos, trupul Său curat şi sfânt a devenit „momeală” pentru moartea adusă de stăpânitorul întunericului, fiind prins de „undiţa dumnezeirii”, care a nimicit pentru totdeauna rodul neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, ca să folosim o imagine foarte sugestivă a Sfântului Grigorie de Nyssa[3].

Hristos în Înviere este aşa cum Îl descrie atât de frumos şi de autentic autorul necunoscut al unor imnuri din secolul al II-lea, Odele lui Solomon: „Şi de aici Mi-a dat Calea paşilor Lui,/ şi am deschis porţile care erau închise./ Rupt-am în bucăţi zăvoare de fier,/ apoi şi cătuşele Mele s-au înfierbântat,/ şi s-au topit înaintea Mea./ Şi nimic nu mi-a fost închis, / căci am fost Deschiderea tuturor./ Şi am cercetat pe toţi cei închişi ai Mei,/ ca să îi eliberez, şi pe nimenisă nu las legat sau legând./ Şi am dat cunoştinţa Mea fără zavistie/ şi Învierea Mea întru iubire. /Şi am sădit roadele Mele în inimi,/ şi i-am preschimbat în Mine Însumi”[4].

Prin urmare, Hristos, Care este „Uşa” (Ioan 15, 7) şi „Deschiderea tuturor”, nu a avut nevoie pentru a învia nici măcar de prăvălirea pietrei de la uşa mormântului, pentru că El a spus despre Sine Însuşi: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Iar „mormântul Domnului”, într-o frumoasă tâlcuire a Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă”[5].

Iubiţi fii sufleteşti,

Să nu ne amăgim că doar cei care L-au răstignit pe Hristos au vrut să ţină pe loc, neclintită, piatra de la uşa mormântului, blocând accesul înspre constatarea adevărului Învierii Lui, Care a transformat mormântul din sălaş al morţii în chivot al slavei şi prezenţei lui Dumnezeu, slujit de către îngeri.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt toţi cei care transformă credinţa în ideologie, în spectacol şi capital de imagine politică.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt toţi cei care cred că Hristos, pentru a ne mântui, „Se coboară de pe Cruce pentru a Se răzbuna”[6] pe cei care nu Îl iubesc.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt cei care înţeleg Ortodoxia drept pretext de război şi ură împotriva celui de acelaşi neam sau credinţă, pe când credinţa aceasta este întotdeauna de partea iubirii şi a păcii.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt toţi cei care, în mod deliberat şi ostentativ, ucid bucuria, iubirea şi lumina din inimile oamenilor, prin invidie, ură şi calomnie.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt toţi cei care cred că viaţa unui popor nu are nevoie de rădăcini şi tradiţie, ci că poate prospera prin relativism şi boicot permament al valorilor morale şi naţionale.

Gardieni ai pietrei de la uşa mormântului sunt toţi cei care, conform analizei atât de lucide şi de adevărate a unui intelectual creştin al României, infirmă prin viaţa lor cele două îndemnuri pascale: „Nu vă temeţi” (Matei 28, 5) şi „Bucuraţi-vă” (Matei 28, 9), atunci când „ne temem de tot ce nu ştim, de tot ce ştim, de tot ce aflăm. Ne temem să ne bucurăm, ne temem să vorbim despre răbdare şi despre speranţă”[7], atunci când „bucuriile noastre sunt resentimentare: ne bucurăm de eşecurile altora: ale Opoziţiei dacă suntem cu Guvernul, ale Guvernului dacă suntem cu Opoziţia. Ne bucurăm să depozităm veşti proaste, să distribuim vinovăţii şi injurii, să catalogăm dezastre. În afară de bucuria micilor achiziţii zilnice, nu ne rămâne decât bucuria sinucigaşă de a fi încruntaţi, de a iradia îngrijorare, de a secreta cele mai perfide scenarii (...). Suntem neîndurători, prost dispuşi şi, în cel mai bun caz, sarcastici. N-avem încredere decât în cine ne aprobă, înlocuim prieteniile cu alianţe şi nu mai iubim nimic în afara propriilor noastre opinii”[8].

De aceea, se impune, ca prin viaţa noastră, să trăim aceste îndemnuri, aşa cum le-au trăit Apostolii şi femeile mironosiţe: cu uimire, cu minunare, cu puritate şi cu deplină luminare a fiinţei noastre.

Să ne bucurăm şi să ne luminăm în această noapte de taină şi sfântă. Să avem nădejde că Domnul intră şi în mormântul inimii noastre, ca să ne spună: „Nu vă temeţi” de nimic şi „Bucuraţi-vă” de toate.

Iar în chip de rugăciune, aş vrea să închei cu o poezie de o mare sensibilitate, scrisă de poetul isihast Vasile Voiculescu şi intitulată Înviere:

„Zăceau în noi vechi stavili de păcat.

Ne ocoleau din ceruri mesagerii...

Dar Domnul a venit, le-a spulberat:

Trec libere-n noi căile-nvierii.

 

Pândeşte suflete, ia-ţi straie noi,

Cămările găteşte-ţi: poate iată-L:

E drumul Său, Hristos acum prin noi,

Prin om El suie-nvingător, la Tatăl.

 

Nu-i scapă colţ neluminat, pustiu,

El, Fulger, cercetează pe oricine,

Aţin-te clipa mare cât eşti viu,

De-i place îşi face un popas în tine,

Şi-n volbura-I de slăvi te ia cu Sine!”[9]

Fie-vă sărbătorile pline de lumină, de bucurie, de iubire în toate casele şi în toate familiile, şi de multă tihnă sufletească în toate inimile aprinse de credinţa în Hristos Cel Înviat.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

 

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (PSB 23), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 992.

[2] Slujba Învierii, Canonul Învierii (cântarea a VII, stihira a III-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 49.

[3] Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la praznice împărăteşti. Viaţa Sfintei Macrina, traduceri din limba greacă veche şi introduceri de Ierom. Agapie (Corbu) şi Maria-Iuliana Rizeanu, note de Ierom. Agapie (Corbu) şi Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2015, p. 124.

[4] Odele lui Solomon. Rugăciuni creştine din secolele I-II A. D., prefaţă de Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, traducere şi introducere de Ioan-Valentin Istrati, Bucureşti, Editura Anastasia, 2003, p. 193.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu I, 61 (Filocalia II, ediţie jubiliară), traducere din greceşte, introducere şi note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 61.

[6] Andrei Pleşu, Trei cuvinte ale Învierii, în „Dilema veche” 6-12 mai 2021, p. 3.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii. Poeme religioase, ediţie îngrijită şi notă asupra ediţiei de Radu Voiculescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 97.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi2, traducere din limba greacă veche de Pr. prof. Dumitru Fecioru, introducere de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, p. 175.

[2] Sfântul Roman Melodul, Imne, traducere, studiu introductiv şi note de Cristina Rogobete şi Sabin Preda, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, p. 226.

Sursa: Episcopia Hușilor

De la același autor

Ultimele din categorie