Ioan, cel ce botează cu apă

Botezul pe care fiecare copil îl primește în Biserică nu este unul și același cu botezul lui Ioan. El spunea că botează cu apă spre pocăință, dar că după el vine Cel mai mare decât el, care va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Așadar, botezul lui Ioan era numai o profeție, arăta o dorință adâncă a omului de a fi mântuit. În schimb, botezul inaugurat de Hristos, care este cu Duh Sfânt și alegoric numit, cu foc, este botezul cel adevărat, adică moartea și nașterea din nou. Botezul creștin nu mai e spălare de păcate, ca la Ioan, ci o nouă viață.

În vremea aceea a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Matei 3,13-17

În prima zi a noului an Biserica a sărbătorit Tăierea împrejur a Domnului, o zi în care ni se amintește cum Iisus S-a supus rânduielilor legii evreiești care prevedeau anumite ritualuri de intrare în comunitatea lui Israel. De praznicul Bobotezei aflăm despre altă rânduială la care S-a supus Domnul. Acum nu mai este vorba despre vreo lege obligatorie pentru evrei, ci despre un ritual de spălare cu semnificații sacre, un botez. Nu este însă vorba despre unul și același ritual cu Taina Botezului pe care o primim fiecare dintre noi ca să devenim creștini, ci despre botezul pocăinței pe care îl împărtășea Sfântul Ioan tuturor celor care înțelegeau că viața lor personală și a poporului este foarte departe de dreptatea lui Dumnezeu.

Evenimentul relatat în Evanghelia zilei Botezului Domnului este cunoscut la toți cei patru sfinți Evangheliști. El se referă la momentul din care Domnul Hristos a început să propovăduiască în lume despre Împărăția lui Dumnezeu. Mai precis, de la Matei aflăm că, pe când Sfântul Ioan boteza în apele Iordanului și propovăduia despre pocăință și venirea Împărăției lui Dumnezeu, Iisus a venit din Galileea copilăriei Sale, ca să fie botezat de către Ioan. Proorocul a refuzat inițial să Îl boteze, spunând că mai degrabă Iisus ar trebui să-l boteze pe el și nu invers. La aceasta, Domnul răspunde: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Este însă vorba de dreptate și nu de Lege, adică de voia lui Dumnezeu exprimată prin prooroci și nu de legea evreiască dată de Moise. Imediat, Matei notează că după botez, pe când Iisus ieșea din apă, s-au deschis cerurile și „Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El”. Iar un glas din cer a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Cu această ocazie este de folos să ne oprim puțin asupra însemnătății evenimentului și asupra înțelesului termenului de „Botez”. Marile Sărbători de iarnă, care în limbajul bisericesc se referă la praznicele în care ni se amintește de venirea Domnului în lume, se încheie cu Boboteaza, un cuvânt combinat, de la slavonescul „Bog”, adică „Dumnezeu” și grecescul „baptismos”, adică „botez” sau mai literal, „afundare”. Compus, numele sărbătorii înseamnă tocmai „Botezul lui Dumnezeu”. În vechime această zi era cunoscută și sub numele de „Teofania” sau „Epifania,” o denumire curentă până azi la credincioșii greci. Motivul acestei numiri, în traducere „Arătarea lui Dumnezeu”, respectiv „Descoperirea” sau „Revelația”, este că la 6 ianuarie Biserica prăznuia Arătarea Domnului Hristos în lume. Arătarea Domnului însemna inițial atât Nașterea sa, adică arătarea Sa către păstori și magii de la Răsărit, cât și Botezul său, atunci când Hristos vine la vârsta maturității la Iordan, ca să fie botezat de către Ioan. Începând din vremea slujirii Sfântului Ioan Gură de Aur ca arhiepiscop al Constantinopolului, adică pe la anul 400, cele două sărbători au fost separate, pentru a se accentua importanța specială a fiecăruia dintre aceste două momente ale istoriei mântuirii. De atunci se vorbește și despre „Epifanie”, pentru că din Scripturi aflăm că s-au deschis cerurile și, alături de glasul Tatălui din ceruri, Sfântul Ioan a văzut pe Duhul Sfânt asemenea unui porumbel.

Sărbătorim la acest praznic așadar, pe lângă momentul Botezului lui Iisus la Iordan, totodată descoperirea, „teofania” care se face azi. Este vorba despre încă un pas înainte în clarificarea dogmei Sfintei Treimi, Care S-a făcut cunoscută prin glasul Tatălui din ceruri, prin Fiul cel întrupat, Care se botează în apa Iordanului și prin Duhul Sfânt, care coboară ca un porumbel peste Domnul.

Ce înseamnă însă Botezul? După cum aminteam, cuvântul se traduce literal prin „afundare”. El simbolizează spălarea de păcate. Mulți cercetători au afirmat că Ioan Botezătorul nu făcea nimic nou, ci repeta un ritual pe care îl practicau esenienii, o comunitate ascetică evreiască din pustiul Iudeii, azi Qumran, lângă Marea Moartă. O ipoteză credibilă și nu prea. E adevărat că aceștia practicau spălările rituale, însă ele erau aproape zilnice și se refereau la curățirea înainte de începerea slujbelor. Ioan în schimb boteza o singură dată, spre pocăință și întru așteptarea Împărăției lui Dumnezeu. În plus, dacă la esenieni ritualul spălării era practicat numai de către membrii recunoscuți ai grupării, botezul lui Ioan era public și la el veneau oameni din toate categoriile sociale, ba și cei de la templu și ostașii.

Întâmplarea amintită în Evanghelia acestui praznic este de mare importanță totodată pentru teologia practică a creștinismului. Este necesară aici încă o dată mențiunea că botezul pe care fiecare copil îl primește în Biserică nu este unul și același cu botezul lui Ioan. El spunea că botează cu apă spre pocăință, dar că după el vine Cel mai mare decât el, care va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. Așadar, botezul lui Ioan era numai o profeție, arăta o dorință adâncă a omului de a fi mântuit. În schimb, botezul inaugurat de Hristos, care este cu Duh Sfânt și alegoric numit, cu foc, este botezul cel adevărat, adică moartea și nașterea din nou. Botezul creștin nu mai e spălare de păcate, ca la Ioan, ci o nouă viață. Acest lucru este clarificat în mai multe rânduri de Sfântul Pavel. În Epistola sa către Romani aflăm că, așa cum Hristos a murit și a fost înmormântat, apoi a înviat, tot așa și noi afundându-ne, ne asemănăm Celui îngropat, iar ieșind din apă, înviem cu Hristos (Rom. 6,4). Chiar mai clar ni se arată în Faptele Sfinților Apostoli această diferență: „Şi pe când Apollo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut părţile de sus, a venit în Efes. Şi găsind câţiva ucenici, a zis către ei: Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: Deci în ce v-aţi botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus.” (F. Ap. 19, 1-4).

Deși atât botezul lui Ioan cât și botezul Bisericii se fac în mod vizibil cu apă, înțelesurile lor sunt foarte diferite. Și mai mult, de aici se înțelege de ce preoții insistă ca botezul să aibă loc prin scufundarea pruncului în cristelniță și nu prin stropire, așa cum adesea unii creștini le cer. Dacă afundarea aduce aminte de moarte și renaștere, stropirea cu busuiocul amintește mai degrabă de o curățire rituală.

De la același autor

Ultimele din categorie